Sărbătoarea florilor şi a bucuriei

Strămoşii noştri nu lăsau nici un moment important nesărbătorit cum se cuvine! După ce au sărbătorit venirea primăverii şi reîntoarcerea micilor vieţuitoare, au căutat o sărbătoare şi pentru florile şi mugurii care se deschid acum. Ce sărbătoare mai frumoasă puteau găsi în calendar în afară de Duminica Floriilor, care prăznuieşte intrarea în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos? În această zi, Domnul Hristos a intrat în Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor şi mulţimile L-au întâmpinat cu bucurie, purtând ramuri de finic în mâini, slăvindu-L ca pe un împărat. Astăzi, oamenii duc la biserică tot felul de flori şi mai ales ramuri de salcie şi se întorc acasă cu ele sfinţite, păstrându-le tot anul la icoane. Dar de ce salcie? Pentru că finicul, adică palmierul, nu creşte prin părţile noastre şi, de multe ori, salcia este singurul copac cu ramuri înverzite de Întâmpinarea Domnului…

Intrarea Domnului în Ierusalim

Apropiindu-se sărbătoarea cea mare a Paştilor, pe care evreii o cinsteau foarte mult, în amintirea eliberării lor din robia în Egipt, Mântuitorul şi ucenicii Săi au plecat spre Ierusalim, după rânduială. Pe drum, Domnul le-a spus Sfinţilor Apostoli că va fi prins, judecat pe nedrept şi condamnat la moarte, că va fi batjocorit şi va muri, dar va învia a treia zi. Apoi şi-au continuat drumul. Apropiindu-se ei de Muntele Măslinilor, Domnul Iisus i-a trimis pe doi dintre ucenici să-I aducă o asină şi mânzul ei, pe care nu mai încălecase nimeni până atunci. Călare, S-a apropiat de Ierusalim, iar ucenicii şi oamenii care auziseră că vine şi-I ieşiseră în cale au început să aştearnă înainte haine şi ramuri de finic, strigând: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului; Osana întru cei de sus!“.

Sâmbăta lui Lazăr

Românii iubesc mult sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Ca de obicei, prin sate, oamenii ţineau sărbătoarea din ajun, din sâmbăta lui Lazăr, când gospodinele se îngrijeau de cei duşi, ducând colivă şi plăcinte la biserică şi apoi împărţindu-le la cei săraci. Deşi este vorba de acel Lazăr pe care Domnul Hristos l-a înviat cu puterea Sa dumnezeiască, oamenii îşi amintesc, cu această ocazie, şi de săracul Lazăr, cel căruia bogatul la uşa căruia stătea nu i-a dat nici măcar firimituri de la masa lui. Ca să nu fie asemenea bogatului nemilostiv, toate femeile se străduiau să împartă pomeni, mai cu seamă celor săraci şi copiilor.

Sărbătoare pentru flori, dar şi pentru gospodărie

Duminica, în amintirea Întâmpinării Domnului, bisericile se umplu de oameni purtând flori şi aşteptând cu răbdare binecuvântarea ramurilor de salcie, de la sfârşitul slujbei. Apoi, fiecare duce acasă crenguţe de salcie şi le pune la icoane, la ferestre sau la poartă şi chiar la grajduri, ca toată gospodăria să fie apărată prin puterea binecuvântării.

Prin sate, unii credeau că abia acum pomii şi florile prind putere să înflorească, pentru că abia acum au fost binecuvântate. De aceea, mulţi se temeau să planteze pomi înainte de Florii, de teamă că vor face doar flori şi nu vor prinde rod. Dar, deşi duminica nu se munceşte, unii obişnuiau să planteze pomi şi să răsădească flori în sâmbăta sau în duminica de Florii, ca să aibă rod mai mult. Şi mai erau destui gospodari care legau cu rămurele de salcie pomii din livadă, să aibă roade bogate, sau le înfigeau în pământ prin grădina de zarzavat sau în vie.

De altfel, rămurelele sfinţite erau bune la orice. Cine avea stupi, îşi împodobea şi stupii cu rămurele sfinţite, ca şi albinele să se poată bucura de binecuvântare. Nu ele fac mierea din polenul florilor? Vitele erau atinse cu salcia sfinţită, pentru sănătate. Copiii erau atinşi ca să crească şi să înflorească peste an ca ea. Mâţişorii salciei se spune că sunt buni pentru durerile de gât, atât de frecvente primăvara. Unii bătrâni mai purtau ramurile legate în jurul brâului, să nu-i mai doară spatele, iar fetele îşi puneau coroniţe din sălcii sfinţite, să le crească părul frumos. Ba, mai toţi credeau că nici fulgerele nu lovesc casele în care există sălcii de la Florii!

Legendele salciei plângătoare

Şi, pentru că atâţia oameni iubesc sărbătoarea, au apărut tot felul de poveşti şi legende despre salcie.

Într-una se spune că salcia a fost, cândva, un copac mândru, cu ramurile înălţate spre cer. Dar când Pilat L-a chemat pe Domnul Hristos, pentru a-L judeca, deşi era fără vină, L-a dat soldaţilor să-L bată. Oştenii au căutat nuiele cu care să-L lovească şi au rupt ramurile salciei. Salcia nu ştia de ce i-au rupt crengile. Dar când L-a văzut pe Domnul Hristos lovit fără milă, de durere şi de ruşine, şi-a aplecat şi şi-a chircit ramurile. De atunci, salcia nu a mai îndrăznit să privească spre cer.

Să vă mai spun o poveste frumoasă.

Se spune că, aflând Maica Domnului că Fiul ei a fost răstignit, s-a încălţat cu opinci de fier, a luat un toiag de oţel şi a plecat, plângând, să-L caute. Pe drum, s-a întâlnit cu o broască.

- De ce plângi?, a întrebat-o.

- Pentru că un singur Fiu am avut şi oameni răi mi L-au răstignit pe cruce, i-a răspuns.

- Nu mai plânge, i-a spus. Tu ai pierdut unu, dar eu am avut nouă pui mititei şi frumuşei, cu ochi beşicăţei, şi mi i-a omorât o roată pe toţi odată şi tot nu plâng aşa de tare.

Maica Domnului s-a simţit mai alinată şi a binecuvântat-o pe broască, dându-i darul de a nu mirosi urât după moarte.

Mergând mai departe, a dat peste o apă, la marginea căreia creştea o salcie. I-a cerut copacului să-i facă o punte peste apă şi salcia s-a aplecat. După ce a trecut, Maica Domnului a binecuvântat-o:

- Să nu te taie nimeni pentru cărbuni şi în ziua de Florii să te duci la biserică! (poveste adaptată după S. F. MARIAN, Sărbătorile la români, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994)