Sărbătoarea grâului

Se apropie vremea secerişului; acuşi-acuşi dau grânele în pârg. Ca să fie siguri că Dumnezeu îi va ajuta şi va da rod bun spicelor, strămoşii noştri au „strecurat“ în calendar două sărbători pentru grâu, una în ziua Sfântului Apostol Vartolomeu (11 iunie) şi alta de Sfântul Prooroc Elisei (14 iunie). Nu de alta, dar din grâu se face pâinea, iar din pâine se preface Trupul Domnului Hristos…

„Vârtolomei“ sau „Vartolomeul grâului“

Sfântul Apostol Vartolomeu a fost unul dintre cei doisprezece apostoli aleşi de Domnul Hristos să propovăduiască neamurilor. Împreună cu Sfântul Apostol Filip şi Mariami, sora acestuia, au colindat cetăţile din Siria şi Asia de Sus, aducându-i pe oameni la credinţă. În cetatea Ierapole din Frigia, Sfântul Filip a fost martirizat de către conducătorul cetăţii. Mariami s-a dus în Licaonia, iar Sfântul Vartolomeu în Arabia, Persia şi apoi în India, unde a întemeiat numeroase biserici. A ajuns apoi în Armenia, unde i-a botezat pe mulţi, printre care şi pe împăratul armean, Polimie. Dar din porunca fratelui împăratului, Astiagis, a fost prins şi martirizat.

Ţăranii au pus sărbătoarea grâului în această zi poate şi pentru că „a se învârtoşa“ seamănă cu „Vartolomeu“, dar şi cu „a se învârteji“. Ei cred că în această zi începe să se învârtoşeze, să se întărească şi să se formeze bobul în spic. Este un moment delicat, când recolta mai poate fi ameninţată de secetă sau vânturi puternice, care să culce grâul la pământ.

De aceea, bunicii noştri nu munceau, şi prin multe părţi nu se munceşte nici azi. Are grâul şi el o sărbătoare, spun ei, şi atunci să muncească? În plus, se fereau de tot ce putea sugera vârtejul, învârtejirea: femeile nu torceau, ca să nu vină furtunile, dar şi ca să nu ameţească peste an, şi toată lumea se ferea de vârtejurile de apă, să nu se înece. Cine lucrează, se credea, atrage supărarea Sfântului Vartolomeu şi i se suceşte porumbul, iar grâul dă înapoi, nu mai creşte. În schimb, cine poate, duce grâu la biserică, să fie sfinţit. Din el dau animalelor şi găinilor, să le meargă şi lor bine.

„Eliseiul grâului“

Sfântul Prooroc Elisei s-a născut cu opt sute de ani înainte de Hristos. Legenda spune că, la naşterea sa, juninca de aur, idolul păgân din Silon, a mugit atât de tare încât zgomotul s-a auzit până la Ierusalim. A fost un semn al prăbuşirii apropiate a idolilor ciopliţi. Sfântul a crescut lângă părinţi, ajutându-i la munca câmpului, de unde l-a luat ca ucenic marele profet Ilie Tesviteanul.

Sfântul Elisei, prin minunile făcute, a impresionat imaginaţia oamenilor simpli. Spun ei că Sfântul ţine vânturile, să nu bată tare, să nu se scuture floarea grâului şi să rămână spicele seci. Tot el stăpâneşte grindina şi e vai de cine nu-i respectă ziua, căci piatra îi va bate recoltele, iar grâul va face tăciune.

„Cinstea mesei“ şi „saţul casei“

O legendă arată cât de mult respectau ţăranii grâul şi porumbul, bucatele de toate zilele.

Cică s-au întâlnit odată pâinea şi mămăliga. Pâinea zice:

- Bună dimineaţa, mălai crăpat!

- Mulţumesc dumitale, joaca copiilor!

Ruşinată, pâinea a spus din nou, cu respect:

- Bună dimineaţa, saţul casei!

- Mulţumesc dumitale, cinstea mesei!

De unde se vede că, dacă cinste dai, cinste primeşti.

Deşi a început să fie cultivat la noi doar de câteva sute de ani, porumbul a ajuns repede alimentul principal al ţăranilor, dintr-un motiv mai puţin cunoscut: turcii le luau grâul ca bir, dar le lăsau porumbul. De aceea, ţăranii s-au învăţat să cultive mai mult porumb, ca să le ajungă pentru familie şi animale…

După ce măcinau porumbul la moară, pregăteau din el mămăligă, pâine de mălai, alivenci sau covaşă. Şi sarmalele se făceau cu păsat, adică boabe măcinate ceva mai mari, nu cu orez. Mămăligă se mânca zilnic, pâine coceau gospodinele doar o dată pe săptămână, dacă aveau grâu destul.

Cei mai săraci păstrau grâul pentru sărbători. Grâul se bucura de mare cinste. Mulţi cred şi acum că pe bobul de grâu se vede chipul Domnului Hristos. Şi pâinea e „faţa lui Hristos“. Cine o calcă în picioare săvârşeşte mare păcat. Ţăranii ridicau firimiturile de pe jos şi le azvârleau în foc, la loc curat.

Din grâu, „cinstea mesei“, femeile pregăteau colacii de sărbători, pasca şi cozonacii, iar din boabe, coliva pentru cei adormiţi. Din tărâţe se făcea borş sau se dădeau animalelor. Pâine se dăruia femeii care a născut. Pâine şi o găină se duceau ca dar la nuntă. Iar după Cununie, se dădea mirilor pâine îndulcită cu miere, ca să le fie viaţa bună ca pâinea şi dulce ca mierea.

Femeile mai sărace amestecau în făină, când făceau pâine, mălai, secară sau hrişcă. Prin Ardeal se pun în mod obişnuit cartofi fierţi şi pisaţi. Din făina de orz gospodinele pregăteau azimă sau mămăligă. Din mei se face mămăligă şi bragă..