Şezătorile din Postul Crăciunului

În satul vechi, oamenilor le era drag să fie împreună! Deseori se întovărăşeau la muncă, dar şi la distracţii. Duminica se întâlneau la biserică, iar în timpul săptămânii, se ajutau la lucru: primăvara - la arat, vara şi toamna - la cules. Iarna, când zilele erau scurte, se întâlneau la şezători. Acolo, tinerii lucrau, învăţau, dar se şi cunoşteau mai bine între ei şi mulţi se căsătoreau în câşlegi! Din păcate, azi nu se mai fac şezători. Oamenii au televizor…

La sfârşitul toamnei, muncile agricole încetau, dar aceasta nu însemna că sătenii nu mai aveau treabă! Bărbaţii vedeau de animale, femeile de treburile casei, dar mai ales de tors şi ţesut, munci care durau până la Sfintele Paşti.

Pe vremea aceea, nu aveau curent electric şi, cum ziua este scurtă iarna, femeile lucrau mai mult la lumina slabă a opaiţelor, a focului din sobă şi a lămpilor cu gaz. Când li se făcea urât, femeile se adunau între ele la şezătoare. Fetele tinere torceau cânepă cot la cot cu mamele şi bunicile. Veneau şi flăcăii la şezătoare, căci era un bun prilej de petrecere. Aşa că, de la sfârşitul lunii octombrie şi până în postul Sfintelor Paşti, oamenii se întâlneau la şezători.

După cât aveau de lucru, femeile se adunau în fiecare seară sau mai rar. Nu se făceau şezători în zi de sărbătoare sau duminica. Femeile, fetele de măritat şi fetiţele mai mărişoare torceau, împleteau dantele sau ciorapi, scărmănau pene, coseau, până la primul cântat al cocoşilor, adică la miezul nopţii. Băieţii făceau glume, iar bătrânii spuneau basme sau poveşti înfricoşătoare cu duhuri rele. Tinerii mai jucau diferite jocuri, cu pedepse pline de haz. Printre glume şi cântece, se dădeau şi sfaturi, iar tinerii aflau şi din „gura satului“ ce e bine şi ce nu e bine să faci.

Oamenii alegeau o gazdă cu o casă mai mare, să aibă loc. Aduceau de-ale gurii, lemne pentru foc şi gaz pentru lampă. Uneori, făcea şezătoare un om care avea mai multe fete de măritat sau vreo băbuţă singură. În zilele de post, mâncau floricele de porumb, vărzări, uruială de porumb fiartă cu dovleac, gogoşi, mălai cald, cartofi copţi, turte sau nuci cu pâine caldă. Beau vin. Fiecare aducea câte ceva. În zilele de frupt, oamenii mâncau ouă, slănină, alivenci, plăcinte cu brânză sau mălai cu smântână, păsat cu lapte, bucate simple al căror gust orăşenii l-au cam uitat. Tot în afara zilelor de post, multe şezători se încheiau cu muzică şi dans. Flăcăii plăteau muzicanţi şi încingeau, după terminarea muncii, un joc straşnic, de ridicau praful până în tavan!

Claca

La clacă, oamenii se adunau ca să muncească pentru gazdă, de obicei un om mai bogat din sat, care avea nevoie de ajutor. Făceau clăci pentru strâns fân, la prăşit, la adunat porumbul, grâul sau la cules la vie. Toamna, se făcea clacă pentru depănuşat porumbul. Gazda oferea şi mâncare, şi băutură şi, când avea ocazia, întorcea ajutorul. În sat, nimeni nu stătea pe gânduri să sară în ajutorul altora! Oamenii miloşi făceau clacă şi pentru văduve şi bolnavi, pentru bătrâni singuri.

Şi la clacă obişnuiau să cânte şi să joace, mai ales dacă făceau vălătuci sau băteau lutul din temelia unei case. Aşa, pământul se aşeza mai bine, iar munca grea era uitată. Oamenii ştiau şi să muncească, şi să se bucure, şi să facă fapte bune!

Aventuri la şezătoare

Nu era fără primejdii să participi la şezătoare, mai ales dacă se face într-o zi de post! Oamenii credincioşi nu sunt de acord să te distrezi în post, căci Îl superi pe Dumnezeu. Din acest motiv, şezătorile din post trebuiau să se încheie devreme şi să nu fie dans. De aceea cred că au apărut tot felul de poveşti în care duhuri rele îi pedepsesc pe cei care încalcă regulile. Marţolea le pedepseşte pe femeile care torc marţi seara, căci intră în ziua de miercuri, zi de post. Iar în prima săptămână de post, înainte de sărbătoarea Sfântului Teodor Tiron, fetele nu făceau şezători, Doamne fereşte! Oamenii credeau că umblă caii-lui-Sântoader, care le pedepsesc pe fetele care se distrează în această perioadă, în loc să se roage.