Şoricelul Kras (II)

Într-o dimineaţă, devreme, patronul intră tiptil în magazie. Ochii îi sticleau în întunericul încăperii ca doi licurici. În mâna dreaptă ţinea strâns o pungă albă, uşor transparentă. Ţânţarul, simţind miros de carne, se trezi. Îşi dădu seama de pericol. Acea pungă conţinea otrava ce urma să îi aducă moartea bietului şoricel. Ce poate face un ţânţar mic şi subţirel în această situaţie? Găsi repede soluţia. Nu stătu mult pe gânduri şi porni în viteză spre bărbatul înalt, gras şi rumen în obraji. Se opri direct pe nasul lui. Îl înţepă de nenumărate ori de parcă nu mai văzuse nicicând un aşa specimen. Îl înţepă pe nas, obraji, bărbie şi urechi, până când bărbatul scăpă punga din mână. Văicărelile patronului treziră şoricelul care nu ştia şi nu înţelegea ce se întâmplă. Zgomotele alertară "armata" de insecte - ţânţari, gândaci, furnici - care ieşiră de pe unde se ascunseseră şi, înţelegând pericolul, atacară lacătul cuştii în care se afla şoricelul. Kras tremura ca varga, se albise la faţă şi îşi strângea codiţa în dinţi, cu putere. După aproximativ 10 minute de ronţăit puternic, lacătul se rupse, iar Kras deveni liber.

Ieşi din magazin şi alergă încotro văzu cu ochii. Traversă străzi, parcuri, şosele, câmpuri şi, într-un final, istovit şi slăbit, leşină la poarta Grădinii Zoologice.

Şoricelul fu găsit de portar şi acesta observă că animalul avea ceva special: culoarea blăniţei, codiţa cu papion, urechile de un roz deosebit, lăbuţele. Îl luă şi merse cu el la zoologii Grădinii.

- Am găsit un exemplar de rozătoare mai special, bănuiesc. Ce părere aveţi? Întrebă portarul.

Kras fu readus la viaţă şi apoi analizat pe toate părţile. I se făcură analize şi se descoperi că face parte dintr-o rasă aparte, de viţă nobilă, cu sânge albastru.

Primi o atenţie sporită, fiind spălat şi deparazitat. I se dădu o cuşcă frumoasă, de un albastru asemănător cu cel al blăniţei lui, şi i se puse o etichetă cu rasa căreia îi aparţine.

Vizitatorii erau atraşi de Kras şi le făcea o plăcere deosebită să-l atingă. Îi aduceau mâncare, dar o lăsau în dreptul cuştii pentru a fi împărţită de îngrijitori.

Într-o zi veni în vizită chiar patronul magazinului unde fusese sechestrat. Acesta se înroşi la faţă când îl văzu, dar realiză că nu poate să-i facă nici un rău. Dimpotrivă, pe neaşteptate, hotărî să îl elibereze.

- Fugi, şoricelule, caută-ţi familia, rasa, întemeiază-ţi o familie frumoasă! Bucură-te de libertatea speciei tale!

Astfel, şoricelul poveştii noastre fu din nou eliberat.

După o călătorie de câteva zile, Kras ajunse acasă. Părinţii îmbătrâniseră, dar îl aşteptau. Nu îşi pierduseră speranţa. Se îmbrăţişară şi vărsară lacrimi - lacrimi şoriceşti, mari şi sărate - de bucuria reîntâlnirii.

- Ne-ai lipsit, fiule! Dar bine că te-ai întors. Credeam că nu te vom mai vedea niciodată.

La scurt timp, Kras întâlni o şoricică din aceeaşi rasă, se căsătoriră şi făcură pui frumoşi şi numeroşi.

De atunci, Kras merge şi duce hrană de calitate şoarecilor mai puţin norocoşi din apropierea locuinţei lui. Acum ştie cum este să trăieşti flămând şi le spune mereu puilor lui:

- Învăţaţi să dăruiţi din puţinul vostru. Nu se ştie cum se schimbă lucrurile şi poate ajungeţi şi voi în situaţii mai puţin plăcute.

Text de Claudia Lizica Groza, profesoară de biologie, Şcoala. nr. 114, "Principesa Margareta", Bucureşti