Ziua Ursului

Sfinţii Macabei au fost şapte fraţi evrei, iubitori de Dumnezeu. Ei au trăit pe vremea împăratului Antioh, care a vrut să distrugă neamul evreiesc şi Legământul lor cu Dumnezeu. Împăratul Antioh a transformat Templul de la Ierusalim într-un templu al zeului Jupiter şi toată lumea era silită să-i aducă jertfe zeului roman. Puţinii evrei care au rămas atunci credincioşi religiei lor au fugit în pustie sau au fost ucişi.

Eleazar, dascăl şi bun cunoscător al Legii Vechi, a fost unul dintre aceştia. Era un om înţelept, cunoscut pentru credinţa lui, care a fost supus la chinuri şi aruncat în foc. Apoi, au fost torturaţi cei şapte fraţi Macabei, ucenicii lui, iar mama lor a ales şi ea cununa muceniciei, preferând să moară în focul aprins pentru fiii ei, decât să trăiască în necredinţă. Deşi aparţin credinţei vechi, de dinainte de venirea Domnului Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe fraţii Macabei pentru credinţa neclintită şi jertfa propriei vieţi pentru Dumnezeu; prin aceasta, cei şapte fraţi stau alături de sfinţii mucenici creştini de mai târziu.

1 august - Ziua Crucii şi Macoveii

În calendarul creştin-ortodox, pe 1 august sunt două sărbători: Scoaterea Sfintei Cruci şi Sfinţii şapte Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim şi Marcel, împreună cu mama lor, Solomoni, şi cu Eleazar, dascălul lor. Pe 1 august, la Constantinopol, crucea Domnului Iisus Hristos era scoasă din paraclisul palatului împărătesc, în fiecare an, şi dusă în Catedrala „Sfânta Sofia“, unde rămânea până pe 14 august, spre bucuria şi evlavia credincioşilor. Crucea fusese descoperită pe Golgota de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare.

Dacă răsfoieşti o carte despre cultura populară, ai să vezi că, în fiecare regiune, această zi se sărbătoreşte altfel. Oamenii au luat din sărbătoare ceea ce au crezut că le este mai de folos. Unii o numesc Ziua Crucii de Vară, alţii, Macovei, Macavei sau Ziua Macaveilor, sau chiar Macoveiul Stupilor, iar pe la munte, se mai numeşte Ziua Ursului. Nu este o sărbătoare marcată cu roşu în calendar, adică o sărbătoare mare, în care nu este bine să lucrezi. Totuşi, nicăieri sătenii nu munceau la câmp, ca să fie apăraţi de boli. Unii stropeau cu Agheazmă grădinile şi livezile, sperând că aşa vor fi ferite de insectele dăunătoare, care, în mijlocul verii, se află în plină dezvoltare. Alţii duceau flori şi spice la biserică; odată sfinţite, plantele erau mai bune de leac, iar grâul sfinţit dădea cea mai bună sămânţă pentru semănat. Iar cei care aveau stupi şi nu scoteau mierea la Sfântul Ilie, o scoteau acum, lăsându-le albinelor miere doar cât să le ajungă peste iarnă.

Uite aşa, sărbătorile şi treburile gospodăreşti se împleteau armonios în viaţa bunicilor voştri.

Ziua Ursului

În satele de la poalele munţilor, pe unde trăieşte şi ursul, oamenii ţin anumite zile ca „sărbătoare“ pentru urs. Nu le ţin din dragoste, ci mai mult de frică să nu le mănânce ursul oile, vacile sau caii plecaţi la păşunea de vară din munte. În Ţara Haţegului, o depresiune situată între Munţii Retezat, Şurianu şi Munţii Ţarcului, oamenii şi acum se tem să lucreze de 1 august. Ei cred că, dacă ar lucra, ar fi pedepsiţi şi ursul le-ar mânca animalele. Mulţi îţi povestesc cum au fost la strâns fânul de Ziua Ursului şi a doua zi au primit veste că ursul le-a mâncat o oaie! Tot din această zi, cred ei, că nu e bine să te mai scalzi în râuri, pentru că ursul îşi bagă coada în apă şi aceasta se răceşte.

De fapt, în această perioadă, începe perioada de împerechere a ursului; mai violent ca de obicei şi mai puţin temător, ursul dă iama în turme, stupi şi semănături.

Cine este ursul?

Ursul brun, care trăieşte şi la noi, este un mamifer din familia Ursidae. Este un animal omnivor de dimensiuni mari: poate ajunge la 500 de kilograme şi la o lungime de 3 metri. Este omnivor, mâncând şi lăstari, fructe de pădure, grăunţe, furnici sau miere, dar şi oi, păsări, peşti şi chiar pui de mistreţi, dacă poate să-i prindă. Este un animal deosebit de puternic.

Până acum o sută de ani, ursul brun era răspândit nu numai la munte, ci şi în câmpie, chiar şi în Delta Dunării. Din păcate, defrişarea pădurilor şi dezvoltarea agriculturii a dus la dispariţia urşilor din câmpie. Din fericire, în pădurile de la munte, mai trăiesc, în România, cam 7000 de exemplare de urşi, adică mai mult de jumătate din numărul urşilor din Europa.

Oamenii se tem de urs…

...pe bună dreptate, dacă le dau de mâncare, cum se întâmplă în unele staţiuni de munte! Urşii se lenevesc şi, în loc să alerge după hrană în sălbăticie, vin la marginea oraşului, să o caute în gunoaie…

...pe bună dreptate, dacă se întâlnesc cu o ursoaică cu pui! Ea te poate ataca, încercând, de fapt, să îşi apere ursuleţii!

...dar un urs singur, în pădure, poate să nu fie periculos. Aşa că ai grijă să nu faci gesturi bruşte, nici zgomot, şi încearcă să pleci în altă direcţie. Nu uita că ursul aleargă mai bine la deal decât la vale şi că adultul nu se poate căţăra în copac, ci doar ursuleţii!

Cuviosul Paisie Aghioritul şi urşii

Sfinţii le dăruiau şi animalelor sălbatice o parte din dragostea care le umplea inima. Cuviosul Paisie Aghioritul, care a trăit între anii 1924 şi 1994 în Muntele Athos, avea atâta dragoste pentru animale, încât acestea îi simţeau bunătatea şi se apropiau fără teamă de el. Sfântul trăia în armonie cu ele, aşa cum a trăit, probabil, şi Adam în rai.

Pe când vieţuia la Mănăstirea Stomiu, s-a întâlnit cu un urs pe o cărare îngustă, în timp ce urca la mănăstire cu un măgăruş încărcat. Ursul s-a retras pe o margine, ca să treacă părintele. Acesta, la rândul său, i-a făcut semn cu mâna să treacă el mai întâi. Dar ursul şi-a întins laba şi l-a tras pe sfânt de mână, să treacă el primul. Părintele a acceptat, dar i-a spus să nu se arate pe acolo a doua zi, deoarece aşteaptă oameni la mănăstire şi poate să-i sperie. Se zice că ursul l-a ascultat.

Altă dată, doi ursuleţi intraseră în curtea Mănăstirii Stomiu. Sfântul i-a luat de ceafă cu blândeţe şi le-a spus să nu mai intre în curtea mănăstirii, ci să vină în spatele bucătăriei, să le dea de mâncare, apoi i-a dus să le arate locul.

Oamenii respectă ursul…

...Şi se tem de el. Îi dedică zile de sărbătoare şi încearcă să trăiască alături fără să îl tulbure. Pădurea poate hrăni şi adăposti şi omul, şi animalele. Deşi ursul este vânat, nu tuturor le place carnea de urs. Se spune că, jupuit de blană, trupul ursului seamănă cu trupul omului şi, de aceea, nu e bine să-l mănânci. În vechime, oamenii îl priveau ca pe un vecin al lor, miţos, care trăieşte în pădure, îşi face bârlog, dar nu ştie să facă focul. Iar legendele spuneau că ursul a fost cândva un morar răutăcios, care şi-a pus o blană de oaie pe corp şi a încercat să-L sperie pe Dumnezeu, pe când umbla cu Sfântul Petru pe pământ. S-a ascuns şi a mormăit: „Mor, mor, mor!“. Dar când a vrut să-şi scoată blana, nu a mai putut…

...Dar îl şi folosesc. Cândva, prin sate umblau ţigani ursari, care prindeau pui de urs şi îi dresau, astfel încât să danseze ridicaţi pe labele din spate, şi aşa îi plimbau prin sate. Oamenii îi primeau în curte, crezând că dansul ursului le aduce noroc. Unii îi puneau să se suie pe spatele lor, sperând că astfel vor scăpa de dureri...