Bic, mănăstirea care s-a zidit mai întâi în cer

Lumea se așază în rânduială nu după regulile ei, ci după voia cerească. În nevăzut se petrec cele tainice, iar la vedere se înfățișează zidirea, cu toate ale ei, precum chipul zugrăvit de pictor, negrăitor, dar atât de mărturisitor în adâncimea tainică a privirii lui. Mănăstirea Bic, cu hramurile „Sfânta Treime” și „Adormirea Maicii Domnului”, din Episcopia Sălajului, s-a așezat în rânduială mai întâi în cer. Apoi s-a zidit, s-a dezvoltat și s-a dăruit pe sine semenilor, cu lucrarea sa duhovnicească, dar și cu cea social-filantropică, devenind un „acasă” pentru mulți.

Întâlnirea cu maica Marina Lupou, stareța Mănăstirii Bic, adună la un loc atâta bucurie și inepuizabile conversații, încât orice despăr­țire de cuvioșia sa și de mănăstire se preschimbă într-un dor de repede revenire. Și toate acestea pentru că la Bic, în preajma maicii starețe, se petrece timpul în tainica rânduială nevăzută a cerurilor, în care creația, în integralitatea sa, rezonează la orice gest, la orice cuvânt. Bunăoară, a trage clopotul când norii negri de grindină se strâng deasupra așeză­mântului gata-gata să-și verse zăpezile înghețate peste el, este un lucru de la sine înțeles. Și ei, norii, ascultă sunetul ce se-ndreaptă spre inima lor cu viteza săgeții, se sparg și se împrăștie, ca un duh rău în fața rugăciunii.

La Bic am înțeles că totul, dar absolut totul, se poate transforma în împlinire. Adică în cerere și primire, căci Dumnezeu, Care pare a umbla aici mai mult pe pământ decât prin grădinile cele cerești, aude și împlinește.

„Citirile” maicii starețe Marina

Ca toate așezămintele monahale, ca toate bisericile noastre, și la Bic istoria mănăstirii a fost scrisă mai întâi în cer. Iar maica stareță Marina nu a făcut altceva decât să o „citească” și apoi să o „mărturisească” într-o lucrare, pe cât de tainică, pe atât de firească și ziditoare. Din lunga conversație pe care am purtat-o cu cuvioșia sa pe o verandă printre sute de ghivece cu flori, la ceas de amurg, am reținut câteva date, care sunt de fapt legături, noduri, între ceea ce s-a rânduit demult în cer și ce se vede ca împlinire, acum, aici, a proniei lui Dumnezeu.

„Istoria mănăstirii noastre înseamnă multă jertfă. Eu sunt din Sălaj, din satul Iaz, și am venit aici în 1994, la dorința și la chemarea creștinilor, a preoților din zonă, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Ioan Mihălțan, Episcopul Oradiei, Bihorului și Sălajului de la vremea aceea. Gândul de a ridica o mănăstire mi-a venit însă la Prislop, unde eram maică și unde l-am cunoscut pe părintele Arsenie Boca, în preajma căruia am stat 20 de ani. Dar nu mă simt vrednică să mă numesc ucenica cuvioșiei sale! Eu am fost vindecată de dânsul în chip miraculos. De aceea adevărul trebuie să-l mărturisesc. Viața și sănătatea mea acum, la 70 de ani, sunt rezultatul credinței mele, milei Maicii Domnului și rugăciunilor acestui mare om al lui Dumnezeu. La Prislop am visat că voi ridica o mănăstire pe proprietatea părin­ților mei, unde am copilărit. Visul s-a repetat de două ori. Un al treilea vis însă mi-a arătat alt loc de mănăstire: și anume acesta de aici, spre care, în vis, se îndrepta vrednicul de pomenire Teoctist, Patriarhul nostru de atunci, pe un drum care avea de o parte și de alta cruci de lemn foarte înalte, toate cu ghirlande verzi. Preafericirea Sa spunea că merge să pună piatră de temelie pentru o mănăstire în această poiană. Iar eu veneam în urma Preafericirii Sale bucuroasă că se va ridica mănăstire aici. Când am ajuns cu adevărat la Bic prima oară, am văzut păduricea și drumul pe care mersesem în vis cu Preafericitul. Așa am descoperit poiana aceasta, unde, cu mare jertfă, am ridicat mănăstirea cu ajutorul parohului din Șimleul Silvaniei, care m-a încurajat să vin aici, al credin­cioșilor, al miilor de binevoitori și al confra­ților noștri din diasporă, care au contribuit la zidirea ei, pentru că județul Sălaj nu avea atunci mănăstiri”, mărturisește maica sta­reță Marina.

Biserica de lemn de la 1720

La 29 august 1994, practic a început istoria oficială a acestui așezământ, când ierarhul locului de atunci, împreună cu un sobor de preoți și mulțime de popor, a inaugurat mănăstirea în localul vechii școli a satului, aproape părăsit, lângă biserică. După multe încercări, în 1995, Mănăstirea Bic a primit 10 ha de teren în mirifica poiană pomenită, locul unde a și început ridicarea aşezământului, a bisericii de zid, a impunătorului corp de clădiri, a paraclisului de vară, a întregului parc, în care chiar te simți cetățean al raiului.

În 1997, a fost strămutată în curtea mănăstirii o biserică de lemn, de pe la 1700, din satul Stâna de Zalău. O bijuterie seculară, în care se slujește zilnic, care mai păstrează pictura interioră. Despre aceasta se spune că ar fi fost lucrată de către echipa de tâmplari a lui Horea. În ea se află și o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dăruită de un părinte din București, în 2004.

Cele zece viețuitoare ale mănăstirii muncesc de dimineață până în noapte, fie la solar, fie la gospodăria mănăstirii, fie în livadă, întărind cu rugăciunea deopotrivă inima și lucrarea mâinilor.

Locul unde toate se adună

Stau și ascult. Privesc și simt cum încet-încet încep și eu să devin de-al locului. Să mi se pară că aici, la Bic, nimic nu se petrece la întâmplare, nimic nu se uită, ci toate se adună, se strâng laolaltă, pentru a fi spuse, auzite și povestite mai departe. Un circuit al „așezării” într-o rânduială, firească doar pentru că ea nu s-a născut mai întâi pe pământ, ci în cer. Și, ca să nu cred că ceea ce simt este doar o stare indusă de farmecul momentului, maica stareță continuă să povestească, de parcă, din urmă, un îndemn ca o pasăre își tot fâlfâie aripile pe deasupra, obligând-o să mărturisească.

„Când am descoperit această poiană, într-o seară, au apărut mai multe berze, care s-au învârtit pe deasupra locului. În momentul acela, am știut că este un semn ceresc și am zis: unde se vor lăsa primele păsări jos, acolo se va ridica mănăstirea. Și așa s-a și întâmplat. Pe locul unde s-au lăsat ele, am ridicat o troiță. Deci, prin acest mare semn ceresc s-a indicat locul pentru așeză­mântul nostru! În vara anului trecut, am început fresca în biserica de zid, cu pictorul Radu Ghenghea, care după ce a lucrat Înfricoșata Judecată, la scurt timp, a plecat și el la Domnul, prezentându-se, cu datoria împlinită, la judecata particulară... Nimic nu este întâmplător. De acum pot să plec și eu li­niștită, pentru că locul ceresc pe care l-am dorit pentru mănăstire mi l-a dat Dumnezeu”, povestește maica stareță.

Slujire pentru cei nevoiași

Dar obștea Mănăstirii Bic nu-și rezumă slujirea doar la ceea ce de regulă se întâmplă într-o așezare monahală. Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, sfântul așezământ desfășoară o pilduitoare activitate filantropică și socială. Maicile de aici au îngrijit cu ani în urmă doi bătrâni din sat, care și-au donat apoi casa mănăstirii. „Noi am consolidat-o și extins-o, apoi în ea am înființat un centru de îngrijire pentru vârstnici. Acolo se află și biserica satului, care a devenit paraclis, în care slujim pentru ei. În prezent, în Căminul «Sfântul Ioan Botezătorul» sunt 25 de bătrâni, majoritatea femei, din județ, dar și din alte zone ale țării, cărora le asigurăm cazare, masă, asistență spirituală și medicală. Avem angajat în acest sens și personal calificat. Eu am gândit de la început să facem ceva pentru oamenii sărmani și în mod special pentru cei bătrâni, care sunt singuri și nu au din ce trăi”, spune maica stareță Marina.

Localul fostei școli a satului a fost transformat și el de către călugărițele de la Bic, dintr-o casă aflată în avansată stare de degradare într-o oază de lumină și frumusețe. În ea funcționează o școală nouă, „Sfântul Pantelimon”, de tip confesional, pentru clasele I-IV, și o grădiniță pentru 21 de copii, pregătiți și îngrijiți de maicile dăscălițe. „Unii dintre copii sunt la noi cu părinții lor, familii sărmane care ne ajută în gospodărie. În vacanțe, când îi ducem acasă, le dăm și alimente, să aibă din ce trăi. Sunt familii care au avut copiii la noi în urmă cu șase-șapte ani, dar noi și astăzi le mai oferim alimente, pentru că nu au posibilități să și le procure singure”, ne spune maica stareță.

Despre această slujire a maicilor de la Bic, cea filantropică, cei mai în măsură să vorbească sunt beneficiarii. Adică bătrânii pe care i-am vizitat împreună cu maica Marina, într-o după-amiază de vară, cu miros de lămâiță și pelin dat în copt.

Doamna Laura Ignat este din localitatea Mal, județul Sălaj, și se află în așezământ de două luni. „Mă simt bine. M-am refăcut bine, pentru că am fost foarte bolnavă. Numai musafir am fost acasă! Am stat mai mult pe la spital. Am avut un singur băiat care a murit. De aceea am rămas singură. Am fost adusă aici de o nepoată și este foarte bine. Trăim ca într-o familie. Maicile au grijă de noi ca de propriile rude. Îmi place și mâncarea, care este foarte bună. Totul este bine. Mergem și la biserica din curte, unde ascultăm slujba, ne spovedim și ne împărtășim.”

La rându-i, Viorica Flore, de 83 de ani, din Pericei, o localitate din apropiere, locuiește în așe­zământ de un an. Domnia sa ne-a spus: „Sunt pensionară de urmaș. Nu am copii, soțul e mort de 20 de ani. Mă simt foarte bine aici, suntem îngrijite și toată lumea se poartă frumos cu noi”.

Doamna Aurora Popidan a fost profesoară de biologie. Acum este pensionară: „Sunt de loc din Sibiu. Fiul meu este căsătorit la Zalău. După ce am îngrijit-o pe mama 15 ani, am venit la fiu. Soțul mi-a murit în 1990. Sunt aici de șapte ani. Maicile sunt drăguțe cu noi, iar maica stareță ne vizitează și se interesează de fiecare în parte. Ne poartă atâta grijă! E un cadru foarte liniștit, cu aer curat și cu multă verdeață. Am un nepot care mă vizitează. Vine și fiul meu la mine, îmi aduce ce am nevoie, de sărbători sau când mi-e dor de casă vine și mă ia. Suntem aici ca acasă!”, ne spune doamna profesoară.

Aceeași mărturisire ne-a făcut-o și Ana Moldovan, o bătrână de 79 de ani din Motiș, care tocmai se întorsese de la spital pentru că „mi-a fost tare dor de maica Mihaela, care este îngerul meu!”

La Bic, lumea se așază în rânduială nu după regulile ei, ci după voia cerească. În nevăzut se petrec cele tainice, iar la vedere se înfățișează zidirea. Sau, cum spune părintele Alexander Schmemann, „singurul răspuns, mereu acelaşi, şi totuşi radical nou pentru fiecare fiinţă umană, ne este oferit de taina care constituie fondul însuşi, inima revelaţiei creştine: Taina crucii”. Și Mănăstirea Bic este o cruce. O mare cruce. O fără de sfârșit revelație, o inimă care bate în ritmul rânduielilor cerești.