Bisericuța de lemn de la Fildu de Sus

Palma cerului pe copacul pământului. Tăcutul tainic, acoperiș peste genunchiul plecat al omului. Măreție și autenticitate, trăire sublimă a rugăciunii. Toate acestea îți vin în minte când privești bisericuța de lemn, cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”, de la Fildu de Sus, din extre­mi­tatea sud-vestică a județului Sălaj. Locaș sfânt care, da­to­rită frumuseții lui, este așezat pe stema județului. Monu­ment organic al identității noastre naționale, care ne definește ființa, în mod unic și profund, inalterabil, în continuitatea ei istorică.

Fără îndoială, mai ales în Transilvania, biserica de lemn, până în secolul al XIX-lea, a reprezentat nucleul de sacralitate în jurul căruia s-a structurat și s-a desfășurat întreaga viață sătească. Un fel de „axis mundi” în „geografia morală și spirituală a spațiului țărănesc”, cum o definea un cercetător, simbol al geniului popular care a modelat cu atâta eleganță și noblețe lemnul, transformându-l într-un dialog cer-pământ, om-Dumnezeu. Fildurile (de Jos, de Mijloc și de Sus) sunt amintite de pe vremea romană, ele aflându-se pe drumul care lega castrele de la Bologa și Buciumi. Documentele medievale le menționează ca făcând parte din Voievodatul Călatei, între 1369 şi 1511, iar pe la 1666 erau incluse în domeniul Gilăului.

Parte a istoriei fildanilor

La Fildu de Sus, din Protopopiatul Zalău, Episcopia Sălajului, am fost primiți de către tânărul părinte paroh Cătălin Liviu Urs, care păstorește de anul trecut o comunitate cu numai 98 de familii, majoritatea formate din persoane vârstnice. Sfinția sa ne-a condus la bisericuța-monument, povestindu-ne pe drum cu câtă dragoste și căldură a fost primit de sat.

„Parohia are două biserici. Cea de zid, în care slujesc, și biserica de lemn, cu hramul «Pogorârea Duhului Sfânt». Aceasta a fost construită în 1727, din contribuția credincioșilor”, ne mărturisește cucernicia sa, în timp ce urcăm cărarea spre biserica-monument, păzită cu cerbicie de un căprior, gata-gata să ne ia în coarne.

„În 1856, pe vremea lui Francisc Iosif I, a fost pictată de către zugravi anonimi, în stil popular, lucrarea păstrându-se foarte bine. În anul 1957, au fost executate pentru prima oară lucrări de restaurare, iar în 1959 a fost declarată monument istoric și inclusă în circutitul turistic internațional. În zecile de biserici existente în Sălaj, a noastră este una dintre cele mai echilibrate și mai armonioase construcții monumentale, motiv pentru care este reprezentată pe stema județului. Biserica a rămas un tezaur făurit prin inspirația meșterilor țărani, de aceea trebuie păstrată și îngrijită cu mare respect, deoarece istorisește, pre «limba sa», vechimea, frumusețea și o bună parte a istoriei fildanilor”, ne mai spune părintele Cătălin Liviu Urs.

Vremuri topite în veșnicie

Privim cușma bisericii, ridicată la peste 20 m spre cer, cu cele patru turnulețe de la bază, semn că slujitorul Altarului avea drept de judecată asupra pricinilor comunității și a celor din vecinătate. Privim „tăinuind” deodată cu cerul, cu lemnul și cu pământul asupra vieții. A luminii. A frumosului și echilibrului. Apoi intrăm în biserică și ne minunăm de expresivitatea și frumusețea picturii.

„Sunt remarcabile mai ales scenele din viața și patimile Mântuitorului, apoi registrele de pe catapeteasmă, icoana Mântuitorului, cea a Maicii Domnului și icoana hramului.
Scena cu diavolul care seamănă neghina este cea mai deosebită, pentru că este foarte rar întâlnită sau deloc în bisericile de lemn. În timp ce lucrătorii pământului dorm, diavolul vine și seamănă neghina în arătura lor. Seamănă răul în gândurile oamenilor. Oficiind pentru prima oară în această biserică, am avut o trăire aparte. O stare de rugăciune autentică, pentru că știu că mulţi credincioși au făcut jertfe mari pentru a o construi. Fiecare familie a participat cu muncă la ridicarea ei”, ne spune părintele Urs.
„În cazul reprezentării împăratului, chipul pare a fi chiar al lui Francisc. Pictorul anonim s-a folosit de reprezentările timpului în care a lucrat, secolul al XIX-lea, actualizând probabil în felul acesta mesajul creștin, indiferent de vremuri și de oameni. Aici nu intri ca într-un muzeu, ci ca într-un loc în care se respiră sacralitate. Sunt atâția genunchi plecați pe podele, atâtea rugăciuni înălțate către Dumnezeu, cărora le simți forța”, ne spune și părintele consilier eparhial Claudiu Nichita, care ne-a însoțit în deplasare.
Într-o asemenea bisericuță, acum în secolul XXI, te regăsești cetățean trăitor într-un timp fără început și fără sfârșit. Într-o veșnicie.

La plecare, ne-am oprit în fața gospodăriei lui nea Ioan Gherman, vecin cu biserica, om gospodar și dornic să ne fie de folos.

„Biserica s-a construit de către trei meșteri. Doi din Agriș, Frenț Nicoară și încă unul, și altul din Chendrea, Petre Brudu. Se spune că prima oară ei ar fi început lucrarea pe «Dealul Ţolii». Acolo o stat un om mai înstărit și el se pare că o hotărât să se construiască pe dealul ăla. De aia s-a zidit și fundația acolo. Și când s-o lovit prima dată lemnul, or sărit așchiile pe dealul acesta! Așa s-o decis să facă biserică aici”, ne precizează domnia sa cealaltă biografie a bisericuței, cea păstrată în memoria nescrisă a locului. Și așa am aflat noi cum trăiește, de secole, Altarul viu în inima țăranului și cum dialoghează el tăcut, dar neîntrerupt, cu Dumnezeu și creația, așezân­du-se de-a dreapta Lui, ca să rămână pe veci genunchiul plecat sub acoperișul lumii.