Căsuțele cu povești uitate de la Oșești

Răsfirat pe coastele a două dealuri așezate, ca într-o confruntare, față în față, Oșeștii străbat vremurile la fel ca odinioară - cu glod pe ulițele întortocheate, ce duc spre vatra veche a satului, cu bătrâni care-și duc zilele aproape la fel ca bunicii lor, înfruntând zăpezi până la brâu, în lungile și asprele ierni vasluiene, străbătând anevoie noroaiele la vreme ploioasă, ducând neputincioase bătălii cu pământul care, din când în când, se scutură ca un cal nărăvaș, provocând alunecări primejdioase, lucrând grădinile așa cum au apucat din vechime, împovărați de grija zilei, de boli și de lipsuri. Mereu sub vremi, fără a crâcni.

Partea nouă a satului, înjghebată de cei care și-au lăsat gospodăriile lovite de alunecări și-au ieșit mai „la șosea”, să-și dureze altele, cuprinde și centrul civic de azi. Strada principală, asfaltată, o străbate agale, lăsând în urmă, de-o parte și de cealaltă, cele câteva instituții adăpostite în clădiri șubrede. Așa șerpuiește până la biserică. În mica răscruce din fața locașului, secolul XXI își cam ia tălpășița și te trimite, buimac și nepregătit, să frămânți glodurile, pe ulițe desfundate, înecate de prisosul de apă adus de ultimele ploi. „Aici, în partea asta de sat, îs mai mulți bătrâni, casele-s așa cum se făceau odată. E oleacă de glod, dar bine c-a plouat, că a fost secetă mare pe la noi”, îmi povestește Sofica Merilă, directorul Căminului Cultural de la Oșești. Străbatem, umăr la umăr, alături de o echipă de etnologi de la Centrul Culturii Tradiționale Vaslui, drumul ce urcă pieptiș spre vatra veche a satului. Înaintăm greu, căci ploaia căzută cu nemiluita, cu o zi ­înainte, a scufundat totul într-o clisă chinuitoare.

Sofica Merilă e cap de pluton. Ne deschide calea, cu voioșie și, tot ascultând-o, reușim să urcăm, pe nesimțite, dealul. Sus, după cum ne-a povestit, o să găsim exact ce căutăm - căsuțe cu arhitectura tradițională, păstrate de măcar două generații. „Dacă bătrânii mor, rămân copiii sau nepoții să aibă grijă de case. Dar și ei au gospodăriile lor sau stau la oraș. Așa că multe rămân în grija timpului. Mă și mir cum mai stau în picioare”, spune Sofica Merilă. De loc, e și ea din Oșești, așa că știe bine familiile, megieșii și mai ales locurile. O viață întreagă a fost profesoară în sat. De vreo câțiva ani, a preluat conducerea Căminului Cultural. Și, deși așezarea e săracă, a reușit să le insufle oamenilor ideea că, indiferent de cât de greu le este, nu trebuie să-și uite rădăcinile. Pe tinerii și pe copiii satului, cu drag de joc și de tradiții, i-a adunat în Ansamblul „Pădurețul”, remarcabili și virtuoși dansatori, apreciați peste tot pe unde se duc. Celor bătrâni le calcă adesea bătătura, în căutarea informațiilor despre cum era odată, dar și a obiectelor vechi, pe care-ar vrea să le adune într-o colecție etnografică la Căminul Cultural.

La mătușa Aneta

Tot scoțându-ne și afundându-ne întruna încălțările în noroi ajungem pe creasta dealului. În față, o poartă de lemn ce abia se mai ține în țâțâni. Meșterită după tipicul locului, are stâlpișorii decorați cu rozete (vechi motive solare). Dar poarta asta - prag peste lumi - deschide o poveste întreagă. Povestea unui om, a unei case, a unui sat - o imagine prototip.

„Casa are peste suta de ani. E din paiantă (n.r. - sistem de construcție bazat pe împletituri de nuiele ori șipci, tencuite cu lut), fețuită și văruită, cu prispă și cerdac și cu chimniță, o odăiță, în spate, în care se păstrau diverse obiecte sau unelte trebuitoare în gospodărie. Aici a locuit mătușa Aneta Aruxandei, născută în 1917. A murit la 98 de ani. Era o femeie vrednică. A țesut și a lăsat lada de zestre plină, când s-a prăpădit”, spune Sofica Merilă, în timp ce intrăm în ograda largă.

Simplitatea și cumințenia învăluie blând locul. Căsuța, cu prispele primitoare, te îmbie la odihnă. În față, cerdacul de lemn, poartă marca ținuturilor vasluiene. „Este vorba de reprezentarea soarelui, pe care o găsiți meșterită de lemnari pe aproape toate cerdacele caselor bătrânești”, explică etnologul Lucian Valeriu Lefter, de la Centrul Culturii Tradițio­nale Vaslui.

Înăuntru, prima odăiță, folosită ca bucătărie, e dominată de cuptorul și soba cu aburar, „așa cum se făceau odată”. Alături, un pat mic, străjuit de nelipsita scoarță de lână, decorată cu motive geometrice și vopsită în culori naturale. Alte asemenea minunății țesute aveam să descoperim și în celelalte două odăi, fie acoperind pereții, pentru a proteja interiorul de frig, fie dușumelele.
Vin, la rând, numeroase elemente ale casei tradiționale, căci, păstrând proporțiile, încăperile par să aibă chipul unui adevărat muzeu al lumii rurale, atât de bine au fost conservate. „Era trainic ce făceau bătrânii noștri. Uitați-vă, în sipet au rămas batistele tivite cu mâna ei, pentru dat de pomană când avea să moară, pânză de americă, pe care o folosea pentru croit izmenele bărbătești și pentru coșurile de pernă, pânză țesută de ea, în stative”, spune Sofica Merilă.

În odaie - culmea pe care se așezau țesăturile, se atârnau plantele medicinale sau smocurile de busuioc. În colț, soba cu rolă, în care coceau plăcinte sau turte și în care încălzea crăticioarele cu mâncare, răspândind mirosuri ademenitoare - mai strașnică născocire decât orice cuptor modern cu microunde. Patul cu tăblie e înfrumusețat cu prostire (n.r. - cearșaf alb, decorat cu o bandă croșetată, așezat la marginea patului), croșetată pe margine chiar de mâna mătușii.

Traversăm tinda încăpătoare, cu trecere spre chimniță și cu scara spre pod, și intrăm în odaia de curat, casa cea mare cum i se mai spune în Moldova. Toate comorile ședeau aici, la loc de cinste - de la zestrea ținută clid pe pat până la sipetul cu straie, podoabe și „cele pregătite pentru moarte”.

Pătrundem, la lumina unei lumânări, și în chimniță. „Aici se păstrau râșnița, pentru râșnit cereale, precum și alte obiecte sau unelte pe care le foloseau zilnic. După cum se vede, mătușa ținea banița (n.r. - vas de lemn pentru măsurat cerealele), donițele (n.r. - vase din doage, în care se ținea laptele sau apa), un știubei (n.r. - vas făcut dintr-un trunchi scobit, pentru păstrarea cerealelor), multe unelte agricole (secera, cârligele de agățat găleata la cules fructe în copac), bidonul de gaz, felinarul”, explică etnologul Lucian Valeriu Lefter.

La moș Neculai

Ne despărțim cu părere de rău de casa mătușii Aneta, consolați numai de gândul că în curând o parte din obiectele de aici vor intra în colecția etnografică a Căminului Cultural Oșești și că, astfel, vor fi salvate.

Între timp, glodul uliței s-a mai zbicit, sub mângâierea fierbincioară a soarelui de amiază. Încurajați, pornim la vale, să vedem o altă căsuță, în bună parte surata celei lăsate în urmă, căci proprietarii fuseseră neamuri și-au tocmit aceiași meșteri. Ne oprim oleacă și în poarta mătușii Didina. Bătrânica are 78 de ani și a fost dansatoare în formația satului până au lăsat-o puterile. „O fost frumos, cî putem, da’ acu’ nu mai pot nici mergi”, se vaită bunica. Prin poarta deschisă, se vede căsuța ei, vopsită într-un albastru țipător, ce împestrițează, din perioada comunistă, cam toate satele vasluiene. „Acum-i mai ușor cu vopseaua asta. Înainte făceam cu calacan (n.r. - calaican, denumire populară dată sulfatului de fier, de culoare verde când este cristalizat, solubil în apă, folosit pentru vopsit în lumea satelor), o luam de pe marginea șanțului, se făcea galbenă culoarea. Aicea era humărie și în fiecare sâmbătă dădeam vatra cu humă”.

O lăsăm în poartă pe mătușa Didina și intrăm în ograda vecină. Aici au locuit Neculai și Elena Aruxandei, iar casa bate suta de ani. De când ei s-au prăpădit, a rămas în grija băiatului, moș Mircea. Are 75 de ani și e nepotul mătușii Aneta, de mai la deal.

Căsuța, așezată pe un tăpșan încântător, străjuită de pomi bătrâni cu scoarța zdrențuită, pare decupată dintr-un basm. Con­struc­ția e ceva mai bine păstrată decât cealaltă, dar interiorul e la fel de plin de povești.

Făcând turul odăițelor joase, văruite în alb, am văzut așter­nându-mi-se dinaintea ochilor lumea așezată a satului de odinioară. Și-am ascultat iar poveștile lânii și pânzei țesute, poveștile frumuseții pe care numai țărăn­cile o puteau dibui în cele mai firești și simple forme, poveștile caselor ale căror poveri erau doar sufletele dinăuntru, poveștile unei lumi modeste și chibzuite. Comori de patrimoniu de care n-avem voie să uităm.