Crăciunul reginei Maria

Marele Război a fost încercarea care a călit sufletul și spiritul românesc, care i-a făcut pe oameni să se apropie mai mult ca oricând de Dumnezeu și să rezoneze la suferințele celor din jur. De departe, Crăciunul cel mai tragic trăit de români în primele decenii ale secolului al XX-lea a fost cel al anului 1916. „(...) Aici nu se poate găsi cu nici un preț o floare, nici măcar cel mai mic mănunchi de toporași”, avea să noteze regina Maria în acel an, pe când se afla la Iași. La sfârșitul lui 1918, însă, oamenii trăiau intens bucuria Nașterii Domnului, pentru că era pace, iar cei dragi se aflau cu toții acasă, după cum relata presa timpului.

Fără îndoială, Marele Război a fost încercarea care a călit sufletul și spiritul românesc, care i-a făcut pe oameni să se apropie mai mult ca oricând de Dumnezeu și să rezoneze la suferințele celor din jur. De departe, Crăciunul cel mai tragic trăit de români în primele decenii ale secolului al XX-lea a fost cel al anului 1916. România intrată în război cunoscuse cea mai drastică înfrângere militară din istoria sa, iar urmarea a fost că Muntenia și Capitala au căzut în mâinile dușmanului, o mare parte din populație a plecat în pribegie în Moldova, iar peste 100.000 de soldați căzuseră în luptele din toamna acelui an, îndoliind multe familii.

„Zile negre de doliu, umblăm parcă într-un cimitir în suflet cu suspinul morții”, scrie o memorialistă despre atmosfera din ziua de Crăciun din Bucureștiul aflat sub ocupație, unde „toți locuitorii sunt cu gândul la rudele lor aflate pe front ori refugiate, iar în suflet au spaima față de dușmanul care le-a invadat țara și le-a făcut țăndări liniștea și confortul frumoasei lor vieți de până mai ieri.”

La Iași, regina Maria nota în jurnalul personal, la data de 25 decembrie 1916: „Ziua de Crăciun! De obicei era o zi plină de flori; toți prietenii și toate cunoștințele mele îmi trimiteau flori. Casa mea parcă era o grădină. Aici nu se poate găsi cu nici un preț o floare, nici măcar cel mai mic mănunchi de toporași… Singurul lucru ce se găsește e vâscul, și din fericire se poate culege în mari cantități. la 11 a avut loc o slujbă oficială la mitropolie… În această seară am trimis pe front 3000 de pachete […]”.

Chiar în ziua de Crăciun a anului 1916, casa unde locuia regina Maria a primit numele de „Inima Iașului”, căci aici toți cei care veneau găseau alinare, un cuvânt bun, o mângâiere și un mic dar. Mulți dintre refugiați și dintre locuitorii săraci ai orașului au călcat pragul acelei case în cei doi ani ai războiului! Floarea de vâsc a fost atunci și ea simbolul Crăciunului românilor în refugiu. Au fost doi ani de restriște pentru români, 1916-1917.

Liniște peste toată suflarea Regimentului

Principesa Ileana, fiica reginei, avea să povestească peste ani în memoriile sale despre maturizarea ei survenită devreme, în contextul acelui nefericit Crăciun al lui 1916. Mama sa i-a spus că Moș Crăciun nu va veni cu daruri în acel an, pentru că nu poate trece de liniile germane. Copila a relatat această poveste într-o vizită făcută alături de mama sa unor ofițeri englezi și americani din misiunile militare. În acea noapte de 24 spre 25 decembrie, ofițerii au ținut să-i facă o bucurie principesei și au intrat împreună cu mama sa în camera ei și i-au strecurat un sac cu cadouri. Trezită de zgomotul și șoaptele acestora, Ileana a suferit o veritabilă traumă, înțelegând atunci că, de fapt, Moș Crăciun nu există…

Pe frontul anului 1917, jurnalul unui regiment consemna laconic cum s-a derulat ziua de Crăciun: „Ziua Nașterii Domnului (Crăciun) a fost sărbătorită în liniște de toată suflarea Regimentului; oficierea serviciului divin s-a făcut în Mără­șești de către preotul regimentului. După amiază trupele în repaus…”

Atmosferă de senină mulțumire

Spre desoebire de registrul trist și tragic al lui 1916, doi ani mai târziu, starea de spirit era diametral opusă, situație confirmată de un memorialist lucid al vremii, Constantin Argetoianu. El scria despre atmosfera sfâr­șitului de an 1918: „Oamenii erau atât de fericiți de întorsătura evenimentelor, de victoria Aliaților, de prăbușirea nemților, de eliberarea ținu­turilor ocupate, de perspectiva realizării României Mari, încât nimeni nu se mai interesa pentru moment de alegeri, de Guverne și de partide. Până și ura împotriva regimului liberal, atât de intensă încă cu câteva luni înainte, se domolise. Lumea își trăia un vis pe care nu-l mai socotise realizabil și cre­dința că, odată cu alipirea Ardealului, ne vom vindeca și de toate apucăturile rele din trecut era gene­rală”.

Crăciunul anului 1918 a fost trăit altfel de oamenii de atunci. Bucuria lor era una întreită: sărbătoreau Nașterea Domnului, era pace și în plus, cei dragi erau cu toții acasă, iar acest fapt se vede inclusiv în relatările presei timpului. Ziarul „Mișcarea” din Iași avea pe prima pagină a ediției de Crăciun titlul „Zile mari, zile sfinte” pentru că așa simțeau cu toții, trăiau clipe aparte: „Neamul românesc prăz­nuește de data aceasta Nașterea Mântuitorului într-o atmosferă de senină mulțu­mire… La sate, voinicul întors de pe front își vede visul de veacuri înfăptuit. El are în casa lui așezat în rândul icoanelor decretul de împroprietărire și așteaptă nerăbdător primăvara… Suflarea românească dela Nistru până la Tisa, într-o sublimă îmbrățișare frățească, prăznuiește astăzi cea mai frumoasă sărbătoare a creștinătății, în lumina senină a idealului înfăptuit…”

Și pentru ca bucuria să fie peste tot, pentru ca să se aline sufe­rințele săracilor și ale celor aflați în nevoi în orașul renașterii na­ționale, Iași, familia regală donase bani și lemne pentru a-i bucura și încălzi pe cei din capitala refugiului. Regina Maria plecase din Iași, dar inima sa rămăsese acolo…

Pe străzile Capitalei domnea o atmosferă de sărbătoare. Șiruri de colindători, oameni care zâmbeau, case împodobite cu ghirlande, în interior mese îmbel­șugate. Era aceeași liniște și satisfacție a epocii frumoase de dinainte de război.

În Bucu­reștiul liber, capitala României Mari, florile frumoase de altădată se găseau din belșug, alături de ele în unele buchete se mai strecura și câte o crenguță de vâsc… Florile dalbe!
Acum 100 de ani, luna decembrie avea în centrul său Crăciunul, care era un fericit prilej de veselie și petrecere ocazionată de această mare sărbătoare a creș­tinătății.

Se mai adăugau obiceiurile colindatului, cântecele și micile bucurii ale copilăriei: nelipsita sanie, câteva daruri primite de la părinți, bunici ori alte rude.

Sărbătoarea Crăciunului

Nașterea Mântuitorului a fost și va fi mereu un prilej de bucurie și sărbătoare la români, semnificația sa spirituală având întotdeauna aceleași valențe profunde atât pentru bordeie, cât și pentru palate. E o veche, tainică și lungă legătură care a început acum mai bine de 2.000 de ani la Betleem…  Literatura memorialistică românească este plină de evocări ale „zăpezilor de altădată” în care anotimpul iernii, poate îi va surprinde pe unii, nu avea în centrul său „revelionul”, ci Crăciunul. Petrecerea de revelion a fost introdusă în spațiul românesc după 1900 și era, inițial, un obicei mai mult urban, și nu unul generalizat în toată țara, așa cum se întâmplă în zilele noastre.