„Familia, instituţie creată de Dumnezeu şi ridicată printr-o Sfântă Taină la o înălţime divină, este puterea normativă a neamului nostru”, spunea Dan Popescu, un confrate bistrițean în ale scrisului. Satul tradițional românesc este o mare familie, în care Ortodoxia îi uneşte pe toți într-o solidaritate organică. Acest adevăr l-am întâlnit și în Parohia Cizer, din Protopopiatul Șimleu Silvaniei, Episcopia Sălajului, comunitate veche, atestată pe la anul 1219, unde Biserica se îngrijește de bătrânii săi, acordându-le un neprecupețit ajutor.
Nimic nu este mai dureros decât să trăim ca pe o fatalitate criza satului nostru tradițional, care se depopulează, îmbătrânește, fiii și fiicele lui îl părăsesc, migrând spre alte zone ale lumii în căutare de muncă. Sfârșiți, bolnavi și singuri, părinții, tot mai puțini și tot mai săraci, rămân acasă șubrezindu-se deodată cu gospodăriile lor, așteptând doar, așa cum avea să-mi mărturisească o bătrână, să moară la vremea rânduită de Domnul. De aceea, ajutorul pe care părintele paroh Ananie Pojar, din Cizer, îl asigură pentru 16 bătrâni neputincioși din comunitate capătă semnificații emblematice într-un sat care, în ultimele trei decenii, a pierdut aproape jumătate din locuitorii ei.
Asemănarea cu Dumnezeu
În 1988, când părintele Ananie Pojar a venit la Cizer, parohia avea 1.200 de suflete. Acum numărul lor s-a înjumătățit. „Mulți tineri au plecat din țară, natalitatea a scăzut dramatic. Într-un an avem în jur de 20 de înmormântări și doar două-trei botezuri”, ne spune părintele paroh, în timp ce ne prezintă biserica nouă, de zid, ridicată între 1940 și 1947, sub păstorirea părintelui Dumitru Pop, cu o pictură interioară în care tricolorul este prezent mai peste tot. Ea s-a ridicat în locul celei vechi, de lemn, din cimitir, care devenise neîncăpătoare. Acea biserică, aflată acum la Muzeul Etnografic din Cluj, a fost lucrată de Horea în 1779. De altfel, chipul meșterului este pictat în noul locaș de cult.
Cu ajutorul lui Dumnezeu și al creștinilor, părintele a executat mai multe lucrări la biserica de zid, refăcându-i exteriorul cu icoane „buceardate”, adică dăltuite în marmură, pictându-i interiorul, schimbându-i acoperișul, ridicându-i Altarul de vară etc., dar în aceeași măsură se ocupă și de bătrânii satului rămași singuri.
„Mai întâi am făcut «Asociația Anania», care în ebraică înseamnă «Dumnezeu a avut milă». Și Dumnezeu a avut milă de noi. Anul acesta se împlinesc 10 ani de când am început această activitate socială. La început, am avut angajați doi lucrători sociali, care îngrijeau 16 bătrâni. În 2008, Ministerul Muncii ne-a mai acordat alte trei posturi. Și atunci am extins activitatea și în satele Boian și Pleșca, având 40 de persoane asistate. După trei ani, ministerul și-a retras ajutorul și am rămas doar cu cele două posturi inițiale, pe care avem angajate două femei din sat. Lucrătoarele noastre au stabilit programul săptămânal pentru fiecare bătrân. Ele le fac curățenie, le prepară hrană, le spală lenjeria, comunică cu ei, pentru că cea mai mare problemă a lor este singurătatea, le achită facturile de curent, de telefon, le duc medicamente, pâine. La început, unii bătrâni au fost reticenți față de acest serviciu social, pentru că au crezut că dacă vor beneficia de el, li se va lua din pensie. Lucru nicidecum adevărat. Sperăm să putem duce mai departe această activitate, deși este din ce în ce mai greu, din cauza legislației actuale. Personal, simt o mulțumire sufletească foarte mare, pentru că a face bine, dezinteresați și din suflet, ne aseamănă pe noi cu Dumnezeu. Și lucrul acesta este cel mai important”, ne mărturisește părintele paroh.
Bătrânii sunt mulțumiți
Am pornit apoi spre gospodăria mamei Maria Lupuț, o femeie singură de 79 de ani, care are patru copii, două fete și doi băieți, trei nepoate și un nepot, toți duși la casele lor, cu familiile lor.
„Pruncul meu este la muncă în Anglia, cu familie cu tot. O fată este în Austria. Iar eu am rămas singură. Acum șapte ani mi-a murit soțul. Toată ziua trebăluiesc la fân, la sapă, am grijă de cele patru capre. De aceea, ajutorul pe care îl primesc de la Biserică este binevenit. Sunt pensionară de colectiv, cu numai 500 de lei pe lună. Pe la biserică ajung mai rar, pentru că nu mă mai pot duce. Dar vine părintele la mine. Mă rog și eu acasă, spun Tatăl nostru, Crezul, rugăciuni către Maica Domnului”, ne mărturisește bătrâna.
În gospodăria femeii am întâlnit-o și pe Mirela Mărcuș, îngrijitorul social care se ocupă de dânsa. „Eu am familie și doi copii. Lucrez în acest serviciu de nouă ani și mă împac foarte bine cu mama Maria. Și simt că este mulțumită de ajutorul pe care îl primește”, ne-a spus aceasta.
În partea de jos a satului locuiește familia Ioan și Floarea Cristea. Bărbatul are 82 de ani, iar mama Floarea 75. Nea Ion a fost paralizat și de-abia mai poate îngriji de o văcuță. „Eu am grijă de grădină. Avem trei băieți, dar fiecare cu casa lui. Primilor doi prunci le-or murit soțiile și s-or recăsătorit. Ne ajută aceste fete din partea parohiei. Pe la noi vine Mirela Mărcuș, care face ceea ce nu mai putem face noi. E bine că ne ajută, pentru că suntem pustii în valea asta. Ni s-or dus toți vecinii la Domnul. Am rămas numai noi. Eu citesc din Psaltire, din Noul Testament, din Acatistier și din Cartea de rugăciuni, pentru că omul trebuie să fie credincios ca să ne ajute Dumnezeu să putem muri când a veni vremea”, ne mărturisește bătrâna.
Acest fel de slujire al părintelui Ananie Pojar își găsește motivația în darul despre care vorbea Părintele Patriarh Daniel, cu prilejul primirii titlului academic de „Doctor Honoris Causa” din partea Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, în decembrie 2011: „Dăruim semenilor noştri ceea ce am primit de la Dumnezeu ca dar, la care am adăugat munca şi priceperea noastră. Astfel, realizăm o bogată comuniune veşnică divino-umană”. Iar satul și Biserica rămân, veșnic, o comuniune divino-umană.
