Ionel Brătianu și lupta pentru cauza românismului

Ion I.C. Brătianu (1864-1927), cunoscut și ca Ionel Brătianu, a dominat cu autoritate viaţa politică a României vreme de aproape două decenii. Din 1909 până la moartea sa, în 1927, a fost de cinci ori președintele consiliului de miniștri (prim-ministru), de două ori ministrul apărării naționale, de trei ori ministrul afacerilor externe, de două ori ministru de interne. Cel mai important rol l-a avut când, din funcția de prim-ministru, a negociat condițiile intrării în Primul Război Mondial a Regatului României, iar după realizarea Marii Uniri a pledat la Conferința de Pace de la Paris din 1919 pentru recunoașterea unirii și a tuturor revendicărilor cerute în convenția militară prin care România intrase în război.

Crescut de tatăl său Ion C. Brătianu (1821-1891) pentru o carieră politică, Ionel Brătianu a fost dus de acesta într-o călătorie pe malul Dunării, pentru a vedea, la Calafat, cum armata română răspundea artileriei otomane. Era în 1877 și avea doar 13 ani. Mai târziu, Ionel Brătianu avea să afirme: „Această călătorie a rămas cea mai mare şi cea mai scumpă amintire a sufletului meu de român” (Ioan Scurtu, „Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică”, Bucureşti, Editura Museion, 1992). Mama lui, Pia Brătianu, i-a fost mereu aproape, insuflându-i, precum întregii familii, onstetitatea, credinţa în Dumnezeu şi dragostea de ţară.

Idealul național

Viaţa lui Ionel Brătianu s-a confundat cu cea a Partidului Naţional Liberal pe care l-a condus 18 ani. Partidul fusese condus magistral de Ion C. Brătianu, iar după moartea bătrânului, pentru o scurtă vreme, de unchiul său, Dimitrie. La începutul lui 1914, Ionel a devenit prim-ministrul României prin câştigarea alegerilor de către partidul său. Situația internațională în care a fost și România angrenată a stagnat inițiativa sa de a schimba legile electorală și agrară. După cum se știe, la 28 iunie 1914, prinţul Franz Ferdinand, moştenitorul coroanei habsburgice, a fost asasinat la Sarajevo de un naţionalist sârb, iar consecinţa a fost că peste o lună Austro-Ungaria a declarat război Serbiei; la 1 august Germania a declarat război Rusiei, iar la 3 august şi Franţei; la 4 august, Marea Britanie a declarat război Germaniei. Începuse Primul Război Mondial!

Sângele îl îndemna pe regele Carol I să ducă țara în război de partea Germaniei şi Austro-Ungariei, dar și un tratat din 1883, ţinut secret până atunci, prin care Regatul României era aliat cu cele două puteri. La consiliul de coroană din 3 august 1914, în afară de conservatorul P.P. Carp, toţi miniştrii s-au pronunţat pentru expectativă. Brătianu a insistat asupra ideii că „soarta românilor de peste munţi, idealul naţional al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern nu le poate nesocoti”, după cum scrie istoricul Ion Bulei în „Arcul aşteptării. 1914.1915.1916”.
După eşecul suferit de rege, conducerea politicii externe a fost practic lăsată în grija lui Ion I.C. Brătianu. După moartea regelui Carol I, octombrie 1914, și venirea pe tron a lui Ferdinand, Ionel Brătianu a devenit cu adevărat figura centrală a politicii româneşti.

Aliați „doriți și ceruți”

Felul în care Brătianu a reușit să țină România în neutralitate în primii doi ani de la începerea războiului și mai ales negocierea condiţiilor de intrare în luptă alături de Antanta (Marea Britanie, Franța, Rusia, Italia), în aşa fel încât ţara noastră să-şi împlinească visul întregirii naționale, arată marea abilitate politică și diplomatică a acestui om de stat. Au fost doi ani de mare tensiune, în care Bucureştiul şi întreg Regatul României era împânzit de spioni din tabăra Antantei şi a Puterilor Centrale. Ziariştii erau corupţi, plătiţi să scrie lucruri care alarmau populaţia şi denigrau membrii guvernului şi ai familiei regale. Brătianu era acuzat de trădarea interesului naţional.

„În această atmosferă politică şi într-o astfel de stare de spirit, Ionel Brătianu îşi urma neclintit planul său vizând intrarea în război la momentul oportun şi după luarea tuturor măsurilor de prevedere necesare pentru reuşita acţiunii, care trebuia să ducă la făurirea statului naţional unitar”, scrie Ioan Scurtu în volumul „Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică”, apărută la Editura Museion.

Ion I.C. Brătianu a purtat lungi discuţii cu miniştrii Antantei sosiţi la Bucureşti: Charles Blondel şi contele de Saint-Aulaire din Franţa, George Barclay din Marea Britanie, Stanislav Poklew­sky-Ko­ziel din Rusia, baronul Fasciotti din Italia.

În iulie 1916, generalul M.V. Alekseev, şeful statului major al armatei ruse, şi generalul Joseph Joffre, comandantul şef al armatei franceze, au cerut guvernului român intrarea în război, „acum ori niciodată!”. De aceea, Brătianu avea să declare cu îndreptățire: „Noi am intrat în război ca nişte aliaţi doriți şi ceruţi” („Marea Unire în izvoare narative”, Editura Eminescu, 1984).
În ziua de 27 iulie 1916, guvernul român a prezentat Antantei punctele sale de vedere: România declara război doar Austro-Ungariei; cerea dreptul să alipească teritoriile locuite de români aflate sub dominaţie austro-ungară; cerea asigurări că aliaţii nu vor semna pacea până când nu se vor atinge obiectivele vizate de România; cerea garanţia asupra integrităţii teritoriale a Regatului României; drepturi egale la conferinţa de pace; primirea ritmică a armamentului şi a muniţiei de război.

Bazele României Mari

La 17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu, fratele prim-ministrului, în cel mai mare secret, s-a semnat convenţia militară de intrare în război a României. Au fost de faţă cinci persoane: Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Constantin Diamandy, I.G. Duca şi generalul rus Stanislav Poklewsky, care a adus cele cinci exemplate ale convenţiei destinate Rusiei, Franţei, Marii Britanii, Italiei şi României. Exemplarele erau deja semnate de cele trei părţi care nu erau prezente. Apoi, iscălitura lui Ionel Brătianu şi cea a generalului rus au consfinţit angajarea României alături de Aliaţi.

Brătianu era mulţumit, ştiind că a făcut exact ceea ce trebuia pentru a pune bazele României Mari.

„Văzându-l în acele zile, Nicolae Iorga avea să noteze că Ion I.C. Brătianu era «mândru şi rece, avea înfăţişarea sigură care se potriveşte cu o astfel de stare de spirit. Nici o întrebare, nici o îndoială. Niciodată n-a părut mai stăpân: pe dânsul, pe rege, pe noi toţi, pe soartă»”, scrie Ioan Scurtu în cartea în care analizează activitatea lui Brătianu. „Chiar dacă ar fi să fim bătuţi, totuşi, prin faptul că patru dintre cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas ­înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând”, afirma Ion I.C. Brătianu la Consiliul de Coroană ţinut la Cotroceni cu ocazia intrării în război a României.

Unirea cea Mare

Este cunoscut faptul că primele bătălii au fost pierdute, că dezamăgirea era mare din partea tuturor, a soldaților, a oamenilor politici, a întregii populații. Și a lui Brătianu, care se vedea blamat din toate părțile. Prin încurajarea celor de pe front cu promisiuni de a primi pământ și drepturi prin noua lege electorală, prin ajutorul armat primit de la trupele franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, izbânda a venit. Desigur, nu toate au fost așa cum a negociat și a sperat prim-ministrul Ionel Brătianu, aliații nu au respectat întru totul convenția, ba chiar Bucureștiul a fost ocupat, guvernul și familia regală s-au refugiat la Iași pentru doi ani, iar țara a fost cuprinsă de foamete. România a fost nevoită, în condițiile bolșevizării din 1917 a Rusiei, precum și pe fondul epuizării trupelor aliate pe front, să accepte o pace temporară, defavorabilă, cu Germania și Austro-Ungaria (Pacea de la Buf­tea-București din mai 1918). Dar în același timp, situația a permis și Unirea Basarabiei cu Țara în primăvara tulbure a lui 1918, care deschidea calea unirii tuturor provinciilor românești cu Regatul României.

Fericita zi de 1 decembrie 1918 a venit, aducând ceea ce de secole visaseră mulți români, ceea ce Mihai Viteazul reușise pentru scurtă vreme să facă: Unirea cea Mare!

La recepția dată în cinstea Unirii, Ionel Brătianu le spunea membrilor delegației care aduseseră la București rezoluția Unirii: „De o mie de ani vă așteptăm și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt clipe în viața unui neam când fericirea este atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri. Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generații, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute și sute de ani a stat sub urgia soartei celei mai cumplite fără a pierde credința lui ­nestrămutată în această zi ce ne unește și care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie” (Ioan Scurtu, „Alba Iulia. 1 Decembrie 1918”, București, Editura Sport-Tursim, 1988).