La Rohia, tradiţia rugăciunii se împleteşte cu misiunea

S‑au împlinit, în 2016,90 de ani de la înființarea Mănăstirii „Sfânta Ana”-Rohia. Ceea ce leagă peste veacuri generaţiile şi dă valoare vieţuirii de la Rohia este dragostea. Codrul cu statornicia lui de veacuri şi veacuri dă putere de piatră monahului să reziste în furtunile vieţii. Iar coamele acestea de deal poartă către Domnul rugăciunea lor pentru lume, pentru noi, cei grăbiţi şi prinşi în vâltoarea cotidianului.

Drumul e lung. Căutarea noastră pare nesfârșită. Puţinele răspunsuri pe care le primim nu ne mulțumesc niciodată. Batem drumuri bătătorite de alții înaintea noastră, cu speranța să ne întâlnim cu certitudinile, care pe unii i‑au condus pe drumul Fericirii. Străbatem desișul codrului. Frunzele de fag și stejar ne șoptesc tainic despre sfântul locaș aflat sub ocrotirea Maicii Domnului - Mănăstirea Rohia, așezată pe coama Dealului Viei.

Cu îngrijorare în gând, Floarea lui Ilie a pornit cu pas apăsat către părintele Nicolae Gherman: „Părinte, părinte, de ce nu asculţi glasul lui Dumnezeu, ce‑ţi porunceşte prin copila Anuţa, să faci casă Maicii Domnului în Dealul Viei...?” „Ce casă să fac Maicii Domnului?”, întreabă părintele, nedumerit. „Mănăstire să faci, părinte. Mănăstire!”, i‑a răspuns, cu glas hotărât, Floarea lui Ilie. Să fie vorba de o hotărâre divină...?!, se tot întreba părintele Nicolae.

Așa își începe ocrotirea Măicuța Domnului pe aceste locuri. Discreție și taină. Ocrotire și mângâiere ce le‑au căutat și le‑au găsit aici zeci și zeci de monahi, sute și sute de credincioși, printre care și poetul Ioan Alexandru și cunoscutul scriitor Nicolae Steinhardt.

E surprinzătoare, e tainică casa Maicii Domnului de la Rohia. Pașii noștri coboară în istoria locului, care e legată de copila preotului Nicolae Gherman, trecută la Domnul la doar 10 anișori. Acest copil s‑a făcut un binevestitor al voii Domnului, căci, nopţi de‑a rândul, copila îi apărea în vis tatălui ei, rugându‑l să ridice casă Maicii Domnului în Dealul Viei, din hotarul Rohiei. La început, îndureratul părinte tăinuia în inima lui visele, până când, într‑o zi, o femeie credincioasă, Floarea lui Ilie, veni să întărească dorința Maicii Domnului: „Mănăstire să faci, părinte. Mănăstire!”

Era în anul 1923, când, convins că este dorinţă divină, părintele Nicolae, încurajat de săteni, hotărăște să zidească cu mâini slabe, de carne, casă nepieritoare Maicii Domnului, în poiană „la stejarul lui Pintea”. Potrivit obiceiului, au înfipt o cruce în locul ales. Peste câteva zile, însă, sătenii constatară cu uimire: crucea din poiană nu mai era la locul ei. Se afla în altă parte, tocmai pe pintenul dealului înfiptă pe o stâncă. Bănuind că o mână răuvoitoare a făcut mutarea, părintele și sătenii au reașezat crucea în poiană. Și un gospodar credincios a rămas de pază peste noapte. A doua zi, de dimineaţă, crucea din nou nu mai era acolo. A fost găsită iar pe locul unde se află actuala biserică a mănăstirii. Sătenii au căutat urme de pași, crezând că a luat‑o cineva. Dar pe zăpada proaspăt căzută nu era nici o urmă, doar un gând și o dorință divină. Cu toţii au considerat că acesta nu poate fi decât un semn prin care s‑a arătat locul unde să fie construită biserica sfintei mănăstiri.

Vremurile erau grele, dar părintele Nicolae nu a putut să nu dea curs dorinței Maicii Domnului. Cu ce‑au avut, cum au putut, sătenii au început lucrările pentru ridicarea bisericii în anul 1923. Mănăstirea a fost sfinţită abia în 1926, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

Multă vreme, sfântul aşezământ ascuns în desișul codrului secular a rămas la stadiul de schit. Accesul credincioșilor se făcea foarte greu. Mănăstirea s‑a putut dezvolta abia după 1965 şi, mai ales, 1970, când s‑a introdus energia electrică şi s‑a amenajat drumul de acces.

Râvna şi dăruirea unor stareţi cu reală vocaţie au îmbogăţit patrimoniul Mănăstirii Rohia, patrimoniu care, în prezent, cuprinde: „Casa de Stejar”, „Casa Stăreţiei”, „Casa cu Paraclis”, „Casa Poetului”, „Altarul de vară”, „Poarta maramureşeană” de la intrare în incinta mănăstirii, „Casa Albă”, „Poarta din sat” şi „Colţul maramureşean”, compus dintr‑o casă şi o biserică de lemn.

Părintele stareț Macarie Motogna vorbește cu emoție despre biserica veche a Rohiei: „Presa vremii arată că pe 15 august 1926, când a fost sfințită prima biserică, a fost o mare sărbătoare la care au participat peste 10.000 de oameni. În actul de fondare a mănăstirii preotul ctitor scria că este prima mănăstire ortodoxă construită în Ardealul alipit, după Marea Unire din 1918”.

Chiar dacă modestă, vechea bisericuţă, văruită în alb cu ştergare cusute cu flori, a purtat în vremuri zbuciumate dorul şi idealul de unitate şi credinţă a mii şi mii de inimi de români. Prin pridvorul ei deschis au păşit şi oameni credincioşi şi oameni mai puţin credincioşi. Ferestrele ei mici s‑au deschis către veşnicia nesfârşită. Despre perioada neagră, cu miros de aripi arse, IPS Arhiepiscop Justinian Chira îşi aminteşte încă. Îi sunt vii în memorie zbaterile de suflet sfâşiat, când a fost nevoit în 30 noiembrie 1959 să îşi conducă toţi vieţuitorii mănăstirii la gară. Plecau. Fiecare unde avea să li se deschidă pasul şi sufletul. Iar mănăstirea…?! Mănăstirea trebuia să se închidă pentru că aşa voiau tovarăşii atotştiutori. Numai că Maica Domnului avea să hotărască altceva. Avea să îi dea putere din puterea sfântă stareţului Justinian, nu doar să reziste, ci şi să dea mărturie despre lucrarea minunată a lui Dumnezeu pentru oameni.

Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinian păstrează vie amintirea când după plecarea tuturor călugărilor din mănăstire a primit o binecuvântare nesperată: „Am rămas singur în mănăstire, iar a doua zi am avut un moment de întâlnire. Fiind jos într‑o cameră am auzit că sus în stăreție intră cineva. Am auzit un plâns dureros de femeie și atunci m‑am întrebat cine e această femeie de a venit în zorii zilei plângând. Am căutat‑o peste tot, dar n‑am găsit‑o. Abia după ce am căutat‑o de mai multe ori mi‑am dat seama că era stăpâna casei - Măicuța Domnului. N‑am văzut‑o în trup, doar i‑am auzit pasul și plânsul. Și pentru mine a fost un temei sigur că nu sunt singur.”

Şi această tainică întâlnire i‑a dat Înaltpreasfințitului Părinte Justinian certitudinea ocrotirii Maicii Domnului pentru mănăstire şi certitudinea misiunii sale ce o avea de împlinit pentru oameni. A fost o tainică mângâiere în acele vremuri tulburi, dar şi o uriaşă responsabilitate.

Încrustate pe pinten de stâncă, biserica şi mănăstirea nu s‑au lăsat desprinse din rădăcinile de piatră nici în cele mai întunecate şi incredibile furtuni ateiste. Biserica veche, cu acoperiş şi bolţi de lemn, s‑a dovedit a fi neîncăpătoare pentru mulţimea credincioşilor, care cercetau Mănăstirea Rohia. Îşi îndeplinise datoria, se cereau schimbări. În această situaţie, dorinţa Preasfinţitului Părinte Iustin Sigheteanul, stareţ al mănăstirii în acea perioadă, a fost de a ridica o nouă biserică, care să se încadreze în ansamblul general al mănăstirii. Din lipsă de spaţiu, dar mai ales pentru că locul i‑a fost descoperit părintelui ctitor, Nicolae Gherman, prin voinţă divină, s‑a hotărât ca noua biserică să fie aşezată pe acelaşi loc unde fusese construită, cu 70 de ani în urmă, bisericuţa veche.

Preasfințitul Părinte Iustin: „Mănăstirile Necula, Moisei și Bixad au fost trecute la greco‑catolicism. Iar Rohia a fost ca o vatră de sfințenie, un loc de coagulare a sentimentului românesc și a credinței ortodoxe”.

Astfel, în anul 1996, noua biserică a pornit la drum cu încărcătura spirituală acumulată în cei 70 de ani de existenţă a mănăstirii.

La Rohia, tradiţia rugăciunii se împleteşte cu misiunea. Noua generaţie de monahi duce mai departe moştenirea culturală a locului. În 2007, la iniţiativa Prea­sfinţitului Părinte Iustin Sigheteanul, au început lucrările la un nou proiect: Centrul Cultural „Nicolae Steinhardt”. Este o clădire impresionantă care va cuprinde muzeul, biblioteca și mai multe săli de conferințe și expoziții.

Părintele staret Macarie ne transmite la final dragostea sa pentru acest loc tainic de viețuire duhovnicească: „Cine vine o dată la Rohia se îndrăgostește de acest loc și mai revine de multe ori”.