Liturghie și filantropie într-o mănăstire tomitană

Societatea pluralistă şi secularizată se dovedește a fi incapabilă să rezolve multe dintre nevoile cetățenilor. De aceea, Biserica, a cărei viață este însăși iubirea lui Hristos față de oameni și a oamenilor față de Hristos, se implică în rezolvarea multor probleme ale cetății. Un exemplu în acest sens îl constituie grija pe care ea o manifestă față de copiii abandonați. Așezământul social care se ridică în incinta mănăstirii cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfinții Ierarhi Nicolae și Bretanion”, din localitatea 23 August, județul Constanța, este un exemplu în acest sens.
Cu patru ani în urmă, vizitam prima oară mănăstirea pomenită, fiind impre­sio­nați mai ales de revenirea rapidă a călugărilor de aici „în starea de rugăciune” a pustiei în care se nevoiesc, când se află ieşiți cu ascultare în lume. Căci, spunea atunci părintele stareț Nicandru Valache, monahul „doar în chilia inimii lui se regăsește pe sine în chip îngeresc”. Astăzi, pustia de la 23 August, în care viețuiesc doar doi părinți, starețul și ieromonahul Ghervase, se deschide paradigmatic deopotrivă vieții spirituale și filantropiei sociale, prin înființarea între zidurile mănăstirii a unui așezământ social destinat copiilor abandonați.

„Liturghia eclesială inspiră filantropia socială creștină, iar filantropia socială confirmă Liturghia ca fiind eveniment misionar de mărturisire a iubirii lui Dumnezeu pentru sfințirea și mântuirea oamenilor. Lucrătorii și asis­tenții sociali creștini află în viața liturgică un izvor de lumină și o motivație temeinică de a iubi și a prețui pe aproapele nostru, ca pe o icoană tainică a lui Hristos îndreptată spre noi, aștep­tând răspunsul nostru prin fapta iubirii noastre”, arăta Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în prelegerea susținută cu ocazia decernării titlu­lui academic de Doctor Honoris Causa al Univer­sității din Oradea, la 18 septembrie 2010.

În acest adevăr se însumează întreaga operă caritabilă a Bisericii, iar efortul și disponibilitatea obștii tomitane de a se dedica în slujire și copiilor aban­donați nu face decât să confirme mărturisirea iubirii față de Dumnezeu și față de semeni, legătura dintre Liturghia eclesială și filantropia socială creștină.

Casă pentru copii

„Mănăstirea noastră a început să se așeze. A prins contur de cetate, biserica a fost terminată. Ne-am mișcat destul de repede, cu ajutorul ctitorilor și binefăcătorilor noștri, membrii familiei Purice, care au făcut tot ce le-a stat în putință să aducem lucrările la stadiul în care se află acum. În prezent, în incinta mănăstirii se află în derulare un proiect nou: un așezământ social pentru copii abandonați. Urmează ca așeză­mântul să fie dotat cu tot ce este necesar educării lor, dar şi învăţării unor meserii practice. Copiii vor fi ajutaţi să se integreze pe piaţa muncii şi să îşi poată întemeia o familie civilizată. Noi sperăm ca nu peste mult timp să finalizăm proiectul, să facem ceva frumos și util pentru comunitate, pentru cei de aici, din apropierea Mangaliei. În acest moment, centrul este ridicat în proporție de 40%. Curând îi vom pune și acoperișul, după care se va trece la tencuirea interioarelor și la amenajarea lor. Va fi o clădire cu parter, un nivel și cu mansardă, și va cuprinde aproximativ 20 de camere. Așezământul răspunde unor realități și necesități sociale ale zonei și nu numai. Biserica trebuie să se implice în tot ceea ce este necesar credincioșilor ei. Aici, ca de altfel în toată Dobrogea, sunt foarte multe familii defavorizate, cu probleme, copii de care nu se ocupă părinții, mulți dintre ei abandonați. De aceea, noi trebuie să răspundem acestor provocări ale prezentului, pentru că și ei sunt fii ai Bisericii. Dacă nu îi sprijinim noi, atunci cine altcineva? Trebuie să le oferim omenie și dragoste creștinească, implicându-ne, ca mănăstire, în opera caritativă a Bisericii, în programele ei sociale, care sunt o necesitate, cum am mai spus, chiar dacă obștea noastră este încă mică. Dar așa ne formăm și noi ca slujitori ai acestor timpuri care, după cum se vede, reclamă o implicare mai activă a Bisericii în viața socială a cetății. Într-o mănăstire de tradiție, probabil, ar fi mai dificil să se implementeze un program social de asemenea anvergură. Noi, fiind o mănăstire nouă, putem face acest lucru, devenind parte a vieții sociale a comunității”, ne mărtu­risește părintele stareț Nicandru Valache.

O lecție de viață creștină

Mănăstirea este ridicată într-o zonă foarte frumoasă, între lacul Tatlageac („Loc dulce”, din turcește) și Marea Neagră, în mijlocul câmpului. În acest prezent tumultuos, nesigur și agitat în care, iată, și pustia se „socializează” într-un fel, punându-se în slujba lui Dumnezeu și a aproa­pelui, omul se poate împlini, chiar dacă viața nu i-a fost totdeauna ușoară. „Pentru noi, cei care ne nevoim aici, această pustie ne aduce multă liniște spirituală, meditație, contemplare și rugăciune. Pentru copiii care vor fi îngrijiți în centrul nostru social, cu siguranță va aduce, pe lângă roadele spirituale pomenite, speranță și deprinderea firească a unui mod creștin de a trăi, dar și o raportare corectă la Biserică și la societatea în care urmează să se integreze”, ne-a mai mărturisit părintele stareț Nicandru Valache.

Am plecat de la mănăstirea celor doi călugări cu aceeași lecție a nevoii de revenire permanentă în „starea de rugăciune”, pe care o dobândiserăm cu patru ani în urmă, căreia i-am adăugat acum adevărul dimensiunii liturgice a legăturii omului cu Dumnezeu, care trebuie să devină izvor al iubirii noastre față de aproapele.