Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Mănăstirile din Moldova în vremea Marelui Război
Centenarul Primului Război Mondial și al Marii Uniri este un moment special al istoriei noastre, dar și o clipă de reflecție asupra trecutului nostru, de rememorare a oamenilor și faptelor de acum un veac. O remarcabilă, dar adeseori uitată pagină a istoriei noastre o reprezintă rolul mănăstirilor din Moldova, ca spații ale dragostei și grijii față de aproape, față de ostașii care au fost răniți în luptele pentru apărarea țării. Puțini mai cunosc astăzi că, în Marele Război, întregul cler și în special călugărițele și călugării aflați în mănăstirile moldovene s-au aflat în prima linie a salvării vieților celor răniți, a îngrijirii copiilor orfani, a adăpostirii și primirii refugiaților.
O contribuție, rămasă necunoscută astăzi, a fost cea legată de participarea la efortul economic de război, căci numeroși călugări, călugărițe au lucrat pământul ori au muncit în atelierele care produceau îmbrăcăminte pentru soldați. Cu un an înainte de momentul începerii Primului Război Mondial, anticipând urgia care avea să se abată asupra țării, Mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu, a solicitat Ministerului de Război sprijinul pentru a se trimite la mănăstirile din Moldova câte un medic care să le împărtășească din tainele cunoștințelor medicale, pentru ca în caz de război să poată servi drept infirmieri sau infirmiere la Crucea Roșie. Mitropolitul a obținut sprijinul reginei Elisabeta de a pregăti la Institutul Surorilor de Caritate din București câteva zeci de călugărițe. Pentru instruirea clerului monahal, mitropolitul a organizat în 1915 cursuri la Mănăstirea Cetățuia, alți călugări au fost trimiși la spitale din Iași. Cei care au beneficiat de această pregătire, călugări și călugărițe, proveneau de la mănăstirile Neamț, Agapia, Văratic, Secu, Agafton, Durău.
Așa cum sublinia Mitropolitul Pimen într-o scrisoare către clerul din subordinea sa, „adevărata călugărie se desăvârșește nu numai în rugăciuni și îndeletniciri duhovnicești, ci unite cu acestea să fie și fapte care să aducă omenirii foloase la toate cerințele vieții...” De aceea, la această chemare au răspuns toți călugării și călugă-rițele din Moldova, iar peste 200 dintre ei au fost parte a serviciului de asistență medicală. Coordonarea lor i-a fost încredințată arhimandritului Teoctist Stupcanu, profesor de muzică la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iași.
Mănăstirile, adăposturi pentru refugiați
După această etapă inițială, de formare a personalului care să ajute armata și să fie parte a efortului național de apărare a țării, adevăratul „botez al focului” a venit în momentul în care armata română a intrat în război în august 1916. La acel moment, mitropolitul a trimis la București pe arhimandritul Teoctist Stupcanu și pe maica Ana Genovici cu 90 de călugări și călugărițe, pentru a lucra în spitalele unde erau aduși răniții de pe front.
În momentul retragerii armatei, administrației și a populației civile în Moldova, toate mănăstirile au devenit adăposturi pentru numeroșii refugiați. O altă transformare pe care au suferit-o mănăstirile a fost cea a instalării aici a unor spitale. Așa s-a întâmplat, spre exemplu, la mănăstirea de la Neamț unde a funcționat spitalul militar numărul 33, cu o capacitate de 800 de locuri, tot aici fiind cazați și soldați. La Mănăstirea Văratic spitalul amenajat avea o capacitate de 600 de locuri pentru cei răniți, iar la Mănăstirea Bistrița a funcționat un spital rusesc, dar și unul românesc. Spitale au mai funcționat și la mănăstirile Secu, Râșca, Cetățuia, Agafton.
Un alt punct important a fost Mănăstirea Agapia, unde s-au concentrat în jur de 600 de călugărițe provenite de la Văratic, dar și de la alte mănăstiri, activitatea acestora fiind derulată la atelierele de țesătorie care confecționau uniforme, bandaje și pansamente pentru armată și spitale. Tot aici în 1917 a fost înființat un orfelinat care a adăpostit 400 de copii. Mănăstirea Vorona, la rândul său, a adăpostit coloniile școlare formate din elevii care au fost evacuați din teritoriul ocupat întrucât făceau parte din rezerva umană strategică a țării, întrucât într-un interval de unu-trei ani urmau să fie încorporați și trimiși pe front.
Dacă mănăstirile au fost astfel transformate și adaptate la efortul național de susținere a rezistenței neamului românesc, au existat și situații în care călugărițele cu pregătire sanitară au fost repartizate în grupuri de câte 5-10 persoane în toate orașele din Moldova unde Crucea Roșie avea filiale și desfășura activități dedicate îngrijirii răniților, ajutorării celor cu probleme. Așadar, în timp ce spațiul fizic al mănăstirilor, întreaga resursă locativă, agricolă, meșteșugărească a acestora a fost subordonată adăpostirii răniților, refugiaților și celor rămași orfani, călugării și călugărițele și-au dedicat activitatea vindecării fizice, a îngrijirii sufletelor soldaților și populației, în general. Pentru mulți dintre viețuitorii mănăstirilor, acest război a însemnat sfârșitul, căci mulți dintre ei au pierit în anominat, uciși de tifosul exantematic contactat de la bolnavii pe care, cu devotament, i-au îngrijit în spitalele de campanie de pe teritoriul Moldovei atât de încercate în epoca 1916-1918.
Decorații
O recunoaștere a meritului călugărițelor și călugărilor, a spiritului de jertfă și a dăruirii lor în vreme de război a venit prin conferirea de către autorități a numeroase decorații pentru aceștia. Arhimandritul Teoctist Stupcanu și cei pe care i-a coordonat au fost decorați în semn de prețuire a ceea ce au făcut pentru semenii lor, majoritatea fiind răsplătiți cu Decorația „Regina Maria” .
Însuși Pimen Georgescu, o altă personalitate a Marelui Război, despre care s-a vorbit parcă prea puțin în spațiul public contemporan, a adresat un mesaj prin care aprecia activitatea mănăstirilor și a oamenilor care viețuiau aici. Se cuvine, de aceea, să încheiem acest articol lăsându-l pe acesta să exprime ca un arc peste timp aprecierea și mulțumirea față de jertfa de acum un veac a acelor mii de anonimi din mănăstirile Moldovei:
„Povestind pe scurt cele ce s-au petrecut în mănăstiri în vremea războiului, M-am convins că, călugării și călugărițele noastre, fiind pregătiți de cu vreme, și-au făcut datoria cu vrednicie, ca orice adevărat fiu al țării, încât mulți au murit, îngrijind răniții și mai ales de bolnavii exantematici. Astfel, ar fi fost o adevărată rușine, ca în vremea marelui război călugării și călugărițele noastre, să stea în mănăstire mucezind între pereții chiliilor lor. Și, pentru că călugării și călugărițele din Moldova au știut să-și facă datoria în vreme de război... cu drept cuvânt li se cuvine din partea țării, cinste și considerație, iar din partea Mea, ca Mitropolitul lor, le exprim mulțumirile și binecuvântările Mele”.