Omul află că există și că se poate defini pe sine doar în Biserică, deoarece numai aici el se poate compara cu Dumnezeu, fiindcă „exprimă chipul și asemănarea Lui”, cum spunea Petre Țuțea. Am vizitat în vara aceasta bisericuța de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, din Parohia Borza, Protopopiatul Zalău, Episcopia Sălajului, însoțiți de părintele Claudiu Nechita, consilier social-filantropic al eparhiei. În acest sfânt locaș am înțeles mai profund legătura dintre om și divinitate, pentru că „în afară de Dumnezeu nu există adevăr”, cum spunea același gânditor.
Dacă nu ar fi fost frânghia sculptată în lemn, care încinge bisericuța, am fi pășit în interiorul ei nescuturați suficient la suflet și nici cu firea așezată într-o smerenie anume, ci „prăfuiți”, absenți și obosiți de grijile cotidiene, care ne copleșesc. Dar, văzând frânghia, a trebuit să ne pregătim ceva mai serios înainte de a păși peste pragul sfântului locaș, căci nu intram oriunde, ci dincolo de realitatea noastră profană, în „lumea cea suprafirească a sacrului”, pe care o delimita această simbolică funie de lemn. Și nu se cădea să mergem mai departe oricum, căci urma să intrăm în absolut cu altă inimă, goliți de silogisme, umpluți în schimb cu dorul și credința bătrânelor evlavioase care intră desculțe în biserică să se roage în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului.
În acest mod am înțeles noi statutul de „chip și asemănare cu Dumnezeu” pe care îl purtăm, cum avea să-l înțeleagă, mult mai profund, și părintele Claudiu Nechita, care, în urmă cu 13 ani, venea în parohie, unde urma să primească duhovnicia în fața Sfântului Altar al bisericuței.
Drumul spre ea, cu treptele lui de piatră tocite de miile de pași, seamănă cu o golgotă. Mormintele și crucile înveșmântate în mușchi verde strâng veșnicia la un loc, ca într-un pumn uriaș de pământ.
„Bisericuța a fost construită din lemnul care se găsea aici. În jurul ei mai există încă stejari seculari, frați ai celor din care s-a tăiat lemnul pentru sfântul locaș. Despre sat se spune că ar fi fost întemeiat de oșteni ai lui Ștefan cel Mare. Poate de aceea multe familii poartă numele de Moldovan. Înainte însă de nașterea lui, pe aici au trecut triburi migratoare, care și-ar fi îngropat morții în zonă. Există și o cruce veche, interesantă, în fața bisericuței, care ar aminti de aceste evenimente. Satul este atestat însă din secolul al XIV-lea”, ne spune părintele consilier Nechita.
La intrarea în bisericuță sunt consemnate într-o pisanie încrustată în lemn numele meșterului Brează Ianoș, din Gilău, și anul construirii, 1758, în timpul „crăiesii Marii Terezi”.
Sfântul locaș are dimensiuni mici. Iar sculptura țărănească exterioară reflectă simbolistica cerului convertită și transfigurată în gândirea creștină. „Ușa te obligă ca la intrare să te pleci, să te smerești. Iar motivul funiei sculptat la exterior amintește că interiorul bisericii este un spațiu delimitat de cel profan și că puterea Bisericii stă în unirea celor mulți, asemenea unei funii”, ne spune părintele Claudiu Nechita.
Descoperim pe tocul ușii motivul jertfei, simbolizat de vița-de-vie cu struguri. „Acesta este legat de faptul că atunci când ajungi la biserică, trebuie să aduci jertfa ta. Mai ales cea a inimii tale. Mulți dintre cei care veneau să se roage aici aduceau mai întâi jertfa oboselii propriilor lor picioare. Observați că ușa este făcută dintr-un singur lemn, fapt ce arată stabilitate. M-a impresionat la vechile tălpi ale bisericii felul în care erau roase, semnul jertfei miilor de pași care au călcat în acest locaș”, ne explică părintele.
Pătrundem în pronaos, unde pictura se păstrează mai puțin, din cauza ploilor sau, probabil, din cauza frecării ei de către credincioși cu sumanele, în timpul slujbelor. Se mai păstrează totuși fragmente din scena Judecății de Apoi, unde faptele bune și cele rele sunt cântărite într-o balanță, și câteva chipuri ale celor 12 fecioare.
„Pe spatele vechiului Proscomidiar aflat aici este trecut numele celui care a pictat biserica, Ion Prodan, zugrav foarte cunoscut în zonă. În naos, pictura este mai bine conservată. O scenă cu totul tulburătoare este cea a Cinei de Taină, unde apare în plus un personaj misterios. De o parte și de alta a Mântuitorului sunt zugrăviți câte șase ucenici. Dar mai există un al șaptelea personaj, care întinde mâna spre Potir și spre pâine. Privind-o îndelung, am înțeles realitatea pe care a vrut să o transmită zugravul. Și anume, faptul că Hristos este în același timp și cu ucenicii, dar și Cel Care este pâine și vin și Se dăruiește lor. Deci, acest personaj este Însuși Mântuitorul, zugrăvit o dată mai mare, și încă o dată mai mic”, ne tălmăcește sensul scenelor, abia deslușite în întunericul bisericuței.
„O altă imagine mai rar pictată în bisericile ortodoxe este cea a pelicanului, care își hrănește puii flămânzi cu carnea și sângele său, despre care aflăm și dintr-o stihire a Prohodului Domnului. Ea simbolizează jertfa hristică, izvorul de viață al Bisericii. Dimensiunile mici ale sfântului locaș, ridicat inițial pentru cele 20 de familii de iobagi și jelleri, a determinat realizarea a numai două uși ale Sfântului Altar. Lipsește o ușă diaconească. Cea din dreapta este cea împărătească. În Altar sunt trecute numele ctitorilor și ale câtorva preoți care au liturghisit în această biserică”, ne mai spune părintele Claudiu Nechita.
Așa am trăit felul nostru de „acasă”, dobândit aici în bisericuța de lemn din Borza, monument istoric. Adică, felul nostru de a fi și de a ne defini. „Dumnezeu a făcut lumea și pe om. Și cu om a încoronat Creația Sa. Și l-a însărcinat să cunoască lucrurile”, mai spunea Petre Țuțea. Și noi, aici, la Borza, ne-am simțit încoronați ai Creației lui Dumnezeu, pregătiți să cunoaștem lucrurile. Dar mai ales să mărturisim despre ele...
