Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
Pârvu Mutu, pictorul de curte al Cantacuzinilor
Iconar şi portretist, pictor de biserici şi pictor de curte, dascăl şi călugăr. Acesta este zugravul Pârvu Mutu. Un meşter genial care şi-a desfăşurat activitatea în Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. De-a lungul vieţii, Pârvu Mutu a fost pictorul de curte al Cantacuzinilor. Bisericile Cotroceni, Filipeştii de Pădure, Măgureni, Lespezi, Colţea, Sinaia, Fundenii Doamnei sunt o parte din capodoperele sale. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, şantierele domneşti au funcţionat ca adevărate şcoli, iar zugravul renumit a contribuit semnificativ la formarea noilor generaţii de pictori.
Cel care avea să ajungă exponentul măiestritului stil brâncovenesc, vestitul Pârvu (1659-1735), s-a născut în familia preotului Ioan Pârvescu din Câmpulung Muscel. Copilăria i-a fost marcată de moartea celor cinci fraţi mai mari şi a mamei sale. Rămas orfan de mamă la vârsta de 6 ani, micul Pârvu a mers cu tatăl său la Mănăstirea Negru-Vodă din judeţul Argeş, unde a fost iniţiat de părintele Evghenie în zugrăvirea locaşurilor de cult. După un timp, dovedindu-şi talentul deosebit, a fost trimis la o mănăstire din Bucovina, unde a ucenicit cu viu interes şi sârg pe lângă un zugrav rus, vreme de şase ani. În anul 1677, tânărul Pârvu a revenit în oraşul natal şi s-a căsătorit cu jupâneasa Tudora. După moartea soţiei, zugravul a lăsat averea fiului cel mare, Pârvu, şi s-a închinoviat, alături de mezinul familiei, Gheorghe, la Mănăstirea Mărgineni, din Prahova. Intrarea în monahism a celor doi s-a întâmplat în anul 1724. Gherasim, feciorul lui Pârvu, s-a stins din viaţă înaintea lui Pafnutie, tatăl său, care s-a retras la Mănăstirea Robaia, vatră monahală în care îşi doarme somnul de veci. Din nefericire, locul mormântului său a rămas necunoscut.
Pârvu Pârvescu şi-a câştigat porecla de „Mutu” din cauza greutăţii în vorbire şi datorită legământului de tăcere pe care obişnuia să îl împlinească atunci când picta. Acest aspect, nesemnificativ de altfel, nu l-a împiedicat să fie zugravul bisericesc preferat al familiilor domneşti Cantacuzino şi Brâncoveanu. Însetat de cunoaştere şi perfecţionare, a consultat cu răbdare şi calm tomurile din bibliotecile Cantacuzinilor, care l-au ajutat să ia contact, indirect, cu diverse arii de cultură.
De-a lungul vieţii, Pârvu Mutu a fost pictorul de curte al Cantacuzinilor şi a împodobit cu veşmânt de culoare numeroase biserici, printre care Cotroceni, Filipeştii de Pădure, Măgureni, Lespezi, Colţea, Sinaia, Fundenii Doamnei. Dintre toate lucrările sale, cele mai ample şi mai bine păstrate sunt cele din Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” - localitatea Filipeştii de Pădure, județul Prahova, locaș numit şi „Voroneţul Munteniei”.
Tot lui i se datorează şi pictura unor ctitorii ale Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu şi ale dregătorilor săi. Printre aceştia din urmă se numără şi un anume Mănăilă, boier care, între anii 1698 și 1699, a ridicat Mănăstirea Bordeşti, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
În zilele lui Constantin Brâncoveanu, şantierele domneşti au funcţionat ca adevărate şcoli. Pârvu Mutu a fost unul dintre cei mai importanţi meşteri care au contribuit la formarea noilor generaţii de zugravi şi la răspândirea modelelor elaborate pe aceste şantiere. Vasta experienţă câştigată în peste 20 de ani de muncă i-a îngăduit să înfiinţeze o şcoală de zugravi, în anul 1701. Dintre ucenicii săi au excelat Radu, Marin, Andrei, Stan, Neagoe şi Nicolae. Cu acest genial zugrav, arta românească medievală a atins cele mai înalte cote artistice, situându-se la nivelul celei europene.
Chipul meşterului, neşters de vâltoarea istoriei
Autoportretele lui Pârvu Mutu sunt considerate primele din istoria artei româneşti. Apariţia lor în contextul picturii murale bisericeşti semnalează o schimbare de mentalitate semnificativă. Ea are loc în paralel cu dezvoltarea breslelor meşteşugăreşti şi cu nuanţarea stratificării sociale în Ţările Române. Cel mai reuşit autoportret al lui Pârvu Mutu este cel zugrăvit în biserica mănăstirii din Bordeşti, judeţul Vrancea, în anul 1700.
Fragmentul de frescă a fost detaşat din ansamblul aflat într-o avansată stare de degradare la începutul anilor 1960 şi aşezat în Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Potrivit specialiştilor muzeului, autoportretul înfăţişează un bărbat matur, cu o expresie hotărâtă, văzut din trei sferturi-stânga. Peste veşmintele boiereşti de culoare cărămizie, bărbatul poartă un anteriu verzui. Are părul retezat scurt şi drept după moda turcească, o mustaţă arcuită şi privirea aţintită în sus. Hainele şi dreptul de a purta mustaţă îi atestă micul rang boieresc obţinut ca urmare a succesului de care s-a bucurat ca zugrav. În mâna dreaptă, Pârvu Mutu ţine strâns pensula, iar în stânga o scoică pentru a amesteca culorile. El se înfăţişează privitorilor şi Divinităţii cu instrumentele specifice meseriei. Prin aceasta şi-a câştigat recunoaşterea socială într-o lume gata să renunţe măcar parţial la vechea tradiţie a meşterului anonim. Ucenicul lui, Radu, se află un pas mai în spate. E mai tânăr, mai scund şi are o tunsoare asemănătoare cu cea a meşterului.
Îmbrăcat în straie simple, de culoare gri-albăstrui, ţine în mâna dreaptă o drişcă cu care netezeşte tencuiala şi pregăteşte peretele pentru a fi pictat.