Cu mulți ani în urmă, aflându-mă într-o cameră a institutului care găzduiește marele radiotelescop de la Effelsberg, priveam prin fereastră la antena cu diametrul de 100 m, cea mai mare antenă mobilă din
Rugăciuni şi pomeniri pentru strămoşii adormiți
Astăzi, „dumnezeieştii Părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii veşnice”. În Sâmbăta Moşilor de iarnă, în biserici îi pomenim pe cei adormiți la Dumnezeiasca Liturghie, la slujba Parastasului de obşte și facem milostenie pentru ei. Ne rugăm pentru ca Dumnezeu să odihnească sufletul lor în pacea, iubirea și lumina Preasfintei Treimi.
Rugăciunea este expresia iubirii mai tare decât moartea, mai tare decât timpul și spațiul care separă. Oriunde și oricând pomenim pe cei adormiți în Domnul îi simțim aproape. În rânduiala liturgică a Bisericii, orice zi de sâmbătă, cu câteva excepţii, este consacrată pomenirii morţilor. După cum fiecare duminică este o aducere aminte şi o retrăire a Învierii Domnului, fiecare sâmbătă este o imitare a Sâmbetei Mari, în care Mântuitorul Hristos S-a aflat „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul”.
Fiecare dintre noi păstrăm în amintire, în gând, în suflete, pe pomelnicul nescris al inimii pe cei dragi, bunici, mamă, tată, soţie, soţ, duhovnic, prieteni. Cu siguranţă, pentru fiecare, lista poate continua. Răscolind prin adâncimile sufletului, acolo unde este păzit cu sfinţenie pomelnicul nescris, înfăşurat în multă discreţie, fiecare poate oricând mărturisi cu mult drag, cu multă sfială şi cu vocea tremurândă nume dintre strămoşii săi. Îi pomenim pe toţi în fiecare sâmbătă, cu excepţia celor în care rânduiala tipiconală nu prevede acest lucru, dar mai ales astăzi, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, a Moşilor de iarnă.
Prin cuvântul „moş” sunt denumiţi înaintaşii dintr-un neam. „Din moşi-strămoşi” este o expresie care arată vechimea necunoscută. Pe unii dintre cei înscriși pe pomelnic împreună cu lumânare spre uşa diaconească a Altarului, spre Împărăţia din tainica firidă, unde preotul proscomideşte şi aşază pe Sfântul Disc miride pentru pe cei adormiţi în Domnul, nu i-am cunoscut direct. Îi păstrăm în amintire, îi pomenim cu drag doar din povestirile părinţilor sau ale bunicilor şi mai ales pentru faptul că astfel ne regăsim apartenenţa adâncă la neamul nostru.
În ziua de astăzi a fost rânduită această comemorare pentru că mâine este prăznuită cea de-a doua venire a Domnului, când va judeca lumea. Rugăciunea pentru cei adormiţi devine, astfel, o imagine a marii adunări eshatologice care va preceda Judecata, la care sperăm să dobândim cu toţii răspuns bun. Frumoasele cântări din slujba zilei, în care se exprimă şi rostul sau motivele instituirii acestei sâmbete, sunt alcătuite de imnografii din secolele 8-9: Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Teofan Mărturisitorul.
„Suntem de un neam cu Hristos”
Întrucât mulţi dintre cei din Vechiul Testament au închis ochii fără să vadă pe Mântuitorul făgăduit şi aşteptat, iar mulţi dintre creştini au murit pe neaşteptate şi fără pregătirea sau pocăinţa necesară, Biserica face mijlocire pentru toţi aceştia, ca Dumnezeu să-i învrednicească de milostivirea Sa, să-i judece cu blândeţe şi să-i aşeze în ceata drepţilor. „Cel ce ai zidit din pământ ţărâna trupului şi cu duh i-ai dat viaţă, îndurate Mântuitorule, pe cei ce i-ai luat odihneşte-i, Dumnezeule, în viaţa cea neîmbătrânitoare” (stihiră din cântarea a 7-a a Canonului Utreniei).
Meditarea la moarte nu constituie o preocupare negativă, ci o rodnică lucrare spirituală, care îl duce pe om la priveghere şi înţelepţire. „Deci, de vreme ce lut suntem noi oamenii, pentru ce ne lipim de pământ? Şi deoarece suntem de un neam cu Hristos, de ce nu alergăm la Dânsul? Deci toată viaţa cea muritoare şi curgătoare lăsând, să urmăm vieţii celei nestricăcioase, care este Hristos, luminarea sufletelor noastre” (din stihira a doua la Laude).
Cel mai important lucru pe care îl putem face pentru cei trecuţi la cele veşnice este pomenirea lor la Sfânta Liturghie. Fiind pomeniţi la Proscomidie, scoţându-se o miridă pentru fiecare, apoi la ectenia specială, de dinaintea Heruvicului, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Mai târziu, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii, miridele pentru cei adormiţi împreună cu cele pentru vii de pe Sfântul Disc sunt aşezate împreună în Sfântul Potir rostindu-se în taină: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu cinstitul Tău Sânge, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi”.
Dacă cei care fac pomenirea se şi împărtăşesc la Liturghia respectivă, comuniunea cu cei adormiţi este cât se poate de deplină. Aceasta deoarece, după credinţa noastră, mărturisim că cei morţi participă împreună cu noi, în mod nevăzut, la Sfânta Liturghie. Prin primirea nemuritoarelor Daruri, îi ajutăm şi pe ei să primească nemurirea în Împărăţia cerurilor. Toate celelalte, parastasele, milosteniile sau lucrurile împărţite, nu fac altceva decât să însoţească această pomenire.
Îi pomenim pe cei adormiţi în Domnul pentru că toate aceste lucruri şi gesturi: pomelnic, lumânare, colivă, parastas, nu sunt lucruri gratuite şi fără sens, ci manifestări autentice ale unui anumit mod de viaţă al poporului nostru, foarte profund şi coerent. Dumnezeu să-i odihnească!
Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, judeţul Neamţ
Pomenirea morților a dezvoltat şi o cultură a recunoștinței față de înaintași, pomelnicele însumând de-a lungul vremii chiar şi rol istoriografic, de cronică a unor momente sau monumente istorice.
Unul dintre primele izvoare pentru istoria românească este Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa din judeţul Neamţ, de la începutul secolului al 15-lea, care cuprinde date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova, aici fiind trecuţi domni și membri ai familiei acestora, arhierei, arhimandriți, călugări, donatori de tot felul, mari dregători, logofeți, vornici, hatmani și oșteni.