Cea de-a treia duminică după Paști este închinată Femeilor Mironosițe, primele care au binevestit Învierea Domnului. Modelul mărturisirii lor a fost preluat de credincioasele care sprijină activitatea misionară în Biserică și societate, în familie și în viața monahală. O mărturie de viață închinată lui Dumnezeu ne oferă monahia stavroforă Lucia Dumbravă, proinstareța Mănăstirii Pasărea din județul Ilfov, după mai bine de șapte decenii de viețuire monahală.
Născută la 14 aprilie 1930 în orașul Silistra, județul Dristor, aflat în perioada interbelică în rotundul României Mari (astăzi parte a Bulgariei), tânăra Florina-Jana Dumbravă a intrat ca soră în Mănăstirea Pasărea în 1947. După 71 de ani, deapănă lucid amintirile noviciatului, stăreției de 40 de ani și perioada retragerii la rugăciunea din liniștea chiliei. A slujit ca stareță sub ascultarea a trei Patriarhi ai României - vrednicii de pomenire Justinian Marina, Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu - între 1966 și 2006, iar în ultimul deceniu s-a bucurat de cinstirea deosebită a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. „Am venit în mănăstire când aveam puțin peste 15 ani. Mama mea a murit când aveam vreo 7-8 ani și am rămas 6 copii. O vecină care avea o fată la Mănăstirea Pasărea într-o zi m-a întrebat dacă nu vreau să merg la mănăstire. Mi-a dat niște cărți să citesc, bani de drum, am rânduit strictul necesar într-o traistă și am venit la Mănăstirea Pasărea. Era aici o punte șubredă și m-am întâlnit cu o măicuță, mie mi se părea o «mătușică». Am început să plâng și i-am spus: «Vreau la mănăstire, eu aici vreau să mor». Și ea m-a luat lângă ea. Acasă îi lăsasem tatălui o scrisoare și fugisem. Măicuța m-a luat în casa ei, unde mai avea o maică bătrână, pe care o chema Lucia. Curând a venit tata cu poliția, să mă ia și să mă ducă acasă. Vreo 2-3 zile am stat pe o ulicioară, că tata amenințase că se întoarce să mă ia acasă. Când au văzut maicile că tata nu se mai întoarce, m-au primit din nou în casa lor. Așa am rămas în mănăstire și sunt atât de fericită că nu vă închipuiți. Mi-a ajutat Dumnezeu și m-a ferit, din toate necazurile m-a scos. Întotdeauna m-am rugat Maicii Domnului să mă ajute și a fost cu mine în orice clipă”, mărturisește maica Lucia. A primit, în a doua zi de Paști a anului 1951, la 23 aprilie, tunderea în monahism și numele călugăresc al monahiei pe care a îngrijit-o în casa unde a locuit în tinerețe. Anii au trecut și acum stavrofora Lucia se bucură de sprijinul unor maici mai tinere, care o slujesc cu credincioșie.
Absolventă a cursurilor Seminarului monahal de la Mănăstirea Plumbuita (transferat de Patriarhul Justinian Marina la Hurezi) în 1951 și a Institutului Teologic de Grad Universitar din București, în 1956, a îndeplinit diverse ascultări în cadrul obștii de la Pasărea, însă nefericitul Decret 410/1959 urma să o alunge din mănăstire. Numirea în postul de magaziner la Casa Sanatorială Viforâta, cu responsabilități în administrarea Casei Sanatoriale Dealu, în 1961, i-a salvat viețuirea monahală. Este o mărturie vie a înțelepciunii vrednicului de pomenire Patriarh Justinian pentru sprijinirea monahismului românesc prin încadrarea viețuitorilor în posturi administrative nou-înființate pe lângă așezămintele mănăstirești.
Chemarea la stăreţie
Patriarhul Justinian este, de altfel, cel care a chemat-o la slujirea de stareță a mănăstirii ei de metanie, ne povestește maica Lucia: „M-a numit stareță în 1966. Mă cunoștea de la Seminarul monahal de la Mănăstirea Plumbuita din București. Mănăstirea Pasărea era distrusă aproape total. Pentru că era atât de aproape de București și foarte căutată de pelerini, Patriarhul a rânduit să fie restaurată. Era o maică stareță bătrână și paralizată, care s-a retras. Și Patriarhul m-a ales pe mine, în 1966. Când m-a chemat la București și mi-a spus că vrea să mă numească stareță, am început să plâng și i-am spus: «Preafericite, dar nu cred că o să fiu capabilă să conduc mănăstirea». Atunci m-a încurajat: «Lasă, că te ajutăm noi, nu te lăsăm singură». I-am sărutat mâna și am venit în mănăstire”. Și a sprijinit-o, într-adevăr, în marele șantier pe care l-a deschis chiar în acel an pentru restaurarea întregului complex de clădiri. „Patriarhul venea și pe timp de iarnă chiar de 3-4 ori pe săptămână. Dacă se întâmpla să fie inundații, reunea o comisie și venea să vadă ce măsuri trebuie luate. De asemenea, supraveghea îndeaproape mersul lucrărilor. Eu eram tânără, abia dacă aveam 36 de ani, iar el mă ajuta ca un părinte. Venea și inspecta până la cele mai mici detalii. Ne-a ajutat foarte mult, iar aici, dintr-o mănăstire care era distrusă aproape total, a realizat lucruri care dăinuie și în zilele noastre”, își amintește monahia.
„Să ajungi și tu la vârsta mea”
Din 1977, moștenirea Patriarhului Justinian a fost preluată de vrednicul de pomenire Patriarh Iustin Moisescu, sub îndrumarea căruia lucrările au continuat la Mănăstirea Pasărea. Ansamblul monahal căpătase deja din strălucirea de odinioară și putea primi în cinste delegații care vizitau Patriarhia Română: „Veneau delegații străine foarte multe la mănăstire. Cunoșteam puțină franceză, puțină germană și mă descurcam să le spun un bun venit și câteva cuvinte despre istoricul mănăstirii”.
Căderea regimului comunist și primii ani de libertate religioasă au găsit Mănăstirea Pasărea sub stăreția monahiei Lucia în ascultare față de Patriarhul de fericită amintire Teoctist Arăpașu. Lucrările au continuat și sunt consemnate în documente și izvoare istorice, dar mai ales în cartea vieții. După 40 de ani de stăreție, maica Lucia a cerut binecuvântarea Patriarhului Teoctist pentru a se retrage, dorind a preda jugul bun al conducerii mănăstirii unei monahii tinere, așa cum primise și ea ascultarea în 1966. „Am mers la Părintele Patriarh Teoctist, cu o adresă scrisă pentru retragere. Nu mi-a dat voie. M-a întrebat: «Câți ani ai?» «Preafericite Părinte, am 76 de ani și sunt bolnavă». «Nu, eu am 92 de ani. Să ajungi și tu la vârsta mea». «Preafericirea Voastră, sunteți binecuvântat de Dumnezeu, aveți harul Sfântului Duh, eu sunt o muritoare de rând, femeie slabă și neputincioasă». «Nu-ți dau voie să te retragi; îți pun doar o egumenă». Atunci am primit-o pe monahia Mihaela, actuala maică stareță, ca egumenă”, mărturisește maica proinstareță. La câteva luni după discuția cu Patriarhul Teoctist, a predat stăreția monahiei Mihaela Costache, pe care o portretizează cu admirație: „A fost aleasă maica Mihaela, o monahie deosebit de bună, ne înțelegem foarte bine. Mă bucur că este tânără și a reușit să îmbunătățească foarte mult mănăstirea. Patriarhul Teoctist s-a cam supărat că nu am ascultat, dar m-a înțeles. I-am spus și lui că maica Mihaela este tânără, deșteaptă, capabilă și poate conduce mănăstirea mai bine decât mine, care mă apropiam de 80 de ani”.
Sub păstorirea a patru Patriarhi
Stavrofora Lucia Dumbravă a fost stareță sub ascultarea a trei mari Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. „Patriarhul Justinian m-a numit stareță, apoi a urmat Patriarhul Iustin, iar Patriarhul Teoctist mi-a aprobat retragerea din această ascultare, după 40 de ani. Am fost ajutată de toți și pentru asta nu știu cum să-I mulțumesc lui Dumnezeu și Maicii Domnului, că mi-au călăuzit pașii spre mănăstire. Întotdeauna am mulțumit și sunt fericită că sunt în mănăstire, deși la tinerețe am muncit foarte mult”.
Anii de slujire a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române o găsesc pe monahia Lucia retrasă în liniștea casei din vecinătatea stăreției. În 2013, la împlinirea a 200 de ani de la întemeierea Mănăstirii Pasărea, Patriarhul României i-a oferit Ordinul „Sanctus Stephanus Magnus” cu cruce. „Preafericitul Părinte Patriarh Daniel se poartă foarte frumos cu mine. Este un părinte extraordinar. De-a lungul anului, sunt vreo două sfinte în calendar cu numele Lucia, una în iulie și una în decembrie. În iulie, anul trecut, m-am trezit cu una dintre maicile pe care le am alături că la telefon este Părintele Patriarh și dorește să vorbească cu mine de ziua mea. Eu, o nenorocită, o muritoare de rând, o legumă, am primit de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel un telefon de felicitare. Tremuram de emoție când i-am auzit urările. I-am transmis sărutări de mâini și smerită metanie și pe urmă i-am scris o scrisoare de mulțumire. Eu am fost o simplă stareță și îmi aduc aminte cât de multe probleme aveam; dar să fii Patriarh, mai ales în vremurile acestea, este infinit mai greu! Mă minunez de cât de multe lucruri împlinește. Sunt abonată la ziarul dumneavoastră, vine factorul poștal de două ori pe săptămână și mi-l aduce. Acolo urmăresc câte vizite primește și efectuează, ce cuvântări inspirate de Dumnezeu, câte și mai câte. Cu toate parohiile, mănăstirile, școlile de teologie pe care le are în grijă, el s-a gândit și la mine, Lucia, o simplă monahie de la Mănăstirea Pasărea. Atât de mult m-a impresionat. Avem niște părinți dăruiți de Bunul Dumnezeu”, ne asigură monahia stavroforă Lucia Dumbravă, cu experiența a 88 de ani de viață, dintre care 71 în obștea chinoviei de lângă București.
