În viaţa sfinţilor nu există mâine. Poate doar un aseară. Sau un continuu azi. Un adevăr pe care l-am înțeles la Mănăstirea Stânișoara din Arhiepiscopia Râmnicului, ascultându-l pe părintele stareț Laurențiu, împreună cu care am umblat pe cărările Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie, care s-au nevoit aici în niște crăpături de stâncă. Acest „aseară” sau „continuu azi” este reperul temporar în hotarul căruia viața sfântului se definește doar aici, pe pământ. Pentru că acolo unde el se află acum nu există mâine, ci doar veșnicie.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a trecut în acest an în rândul sfinților pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara, având zi de prăznuire data de 3 septembrie. Acești sfinți au sihăstrit în muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat mănăstirea, care la început s-a numit Schitul Nucet. Nu peste multe zile se va face proclamarea canonizării lor. Iată motivul pentru care am dorit să le aflăm lucrarea și să cunoaștem locurile în care ei, departe de lume, și-au tot șlefuit sufletele până ce au ajuns la incandescență și au rupt zăgazurile timpului, „scăpând” dincolo, în oceanul fără de țărmuri al veșniciei. Drumul spre grotele în care au sihăstrit a fost nu numai o încercare fizică, ci și un parcurs inițiatic, pentru că la final am primit și noi o fărâmă din bucuria darului nevoirii sfinților. Chiar dacă, după câteva ceasuri, aveam să coborâm în lumea-lume, risipindu-ne neîndemânatici bruma de agoniseală dobândită.
Cel trăitor alături de urși
Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al XVI-lea. De tânăr a primit chipul îngeresc al călugăriei în Mănăstirea Cozia. După mai mulţi ani de ascultare în obşte, dorind viaţă desăvârşită, a primit binecuvântarea stareţului să meargă în pustnicie. El şi-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui. Acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neîncetată rugăciune. Toată săptămâna postea şi se ruga, și numai din când în când, în duminici şi sărbători, cobora la sihăstria de la Turnu, se spovedea la Cuviosul Daniil, asculta Sfânta Liturghie și se împărtăşea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Hristos. După ce s-a dăruit cu totul vieţii pustniceşti şi a ajuns pe înalte trepte de sfinţenie, a primit de la Duhul Sfânt darul lacrimilor şi al mijlocirii pentru întreaga lume. După 30 de ani trăiţi în sălbăticia locurilor, suferind asprimea iernilor, răbdând grele ispite de la diavoli, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo în grotă, neştiut de nimeni. Trupul său a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, rânduit să ducă mâncare pustnicilor. Acesta a luat trupul sfântului şi l-a adus la mănăstire să-l îngroape. Dar noaptea, Cuviosul Neofit i s-a arătat în vis şi l-a certat, poruncindu-i să-i ducă trupul înapoi. În aceeași noapte, sfântul s-a arătat şi stareţului, îndemnându-l să aşeze la locul său de nevoinţă trupul său. A doua zi, călugărul a luat trupul Cuviosului şi, împreună cu un alt monah, l-a dus în peştera lui. Supărat de osteneala pe care o făcuse, monahul a zis: „Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!” Dar îndată i s-a întors capul spre spate. Atunci, cu vaiete mari, a coborât la mănăstire, mărturisindu-şi păcatul. Părinţii, împreună cu stareţul mănăstirii, s-au rugat Cuviosului Neofit să ierte pe cel păcătos şi acesta s-a vindecat. În felul acesta a preamărit Dumnezeu pe plăcutul Său, arătându-l înaintea tuturor făcător de minuni şi tămăduitor. Vestea s-a răspândit curând în satele de prin apropiere și mulţi credincioşi și-au îndreptat paşii spre peştera lui, unde se închinau şi primeau mângâiere sufletească şi vindecare de boli. Moaştele Sfântului Neofit se păstrează astăzi în biserica Mănăstirii Stânişoara.
„Aseara” părintelui Laurențiu
Drumul prin pădure, pe muchia prăpastiei, spre grota acestui sihastru, străbătut împreună cu părintele Laurențiu, starețul Mănăstirii Stânișoara, a fost însoțit de un dialog din care aveam să aflăm nu numai amănunte despre viața sfântului și a moaștelor, dar și să înțelegem adâncimea unor cugetări și sensul adânc al trăirii prezentului ca veșnicie. Fără să pricepem la început, tot ce îl întrebam, părintele raporta la un neutru „aseară”: viața lui, intrarea în monahism, anii de slujire, tot. Ceva mai târziu, aveam să ne dumirim de ce. Ajunși la scobitura din stâncă, părintele stareț ne-a spus: „Aici s-a nevoit Sfântul Cuvios Neofit. Și tot aici au stat o parte din sfintele lui moaște multă vreme: capul și câteva fragmente de trup. Unii spun că parte din ele ar fi fost luate de localnicii care veneau aici să se roage. Eu am auzit că Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, pe vremea când era frate la Frăsinei, a salvat capul sfântului. Și tot Înaltpreasfinția Sa s-a ocupat de canonizarea celor doi cuvioși părinți sihaștri de aici. Și noi îi mulțumim pentru această grijă. Vedeți crucea aceasta de lemn? Are o poveste tulburătoare. Nu știu când a fost făcută și adusă aici, oricum s-a petrecut demult. Acum au vopsit-o frații Ioan și Gheorghe, care au netezit stânca pentru ridicarea acestui mic paraclis sub care și-au zidit chilia. Înainte, veneau aici așa-ziși turiști, făceau focul, frigeau mici, cine știe ce mai făceau, ca oameni ce nu dădeau importanță lucrurilor sfinte. La un moment dat au desfăcut crucea și au pus-o pe foc! Și a stat, fraților, crucea în jar aproape toată noaptea. Dar nu s-a prins focul de ea, după cum se vede. Oamenii ăia s-au speriat, au mers la părintele Cornel Oprescu, care avea grijă pe aici, și i-au povestit întâmplarea. Părintele le-a spus că e o minune. Apoi, oamenii au luat crucea, au montat-o și au adus-o la loc. Acum, aici, locuiesc doi frați de sânge, Ioan și Gheorghe, foști muncitori pe la oraș. Acum nu sunt acasă. Ei au tot venit pe la mănăstire, s-au atașat de Biserică. Părintele Cleopa mi-a spus să facem aici o biserică. Iar frații ăștia doi au nivelat terenul, au spart stânca și au cărat-o bucată cu bucată. Iar Dumitru Panu, un binevoitor, plecat acum la Domnul, a ridicat bisericuța din metal”, ne spune părintele stareț.
Locul pare ireal. Din vechea grotă a Sfântului Neofit a mai rămas doar o tăietură umedă în stâncă, unde frații aprind lumânări și se roagă. Bisericuța metalică și chilia de zid de sub ea, în care trăiesc cei doi, masa triunghiulară de afară, cele două mere și cuțitul ce odihnesc pe ea, lemnele pentru iarnă strânse în scobiturile muntelui și smochinul răsărit în stâncă amintesc de chiliile athonite. Și peste toate acestea, o liniște nepământeană predispune la tăcere.
În drum spre cealaltă grotă, continuăm dialogul început cu părintele Laurențiu, încercând să aflăm ce este cu acest „aseară”.
„Ei, fraților, în lume, oamenii sunt cu ora, cu minutul, cu ziua. Noi, aici, suntem cu viața. Nu ne grăbim niciodată. La noi timpul se măsoară în întregime cu viață. Trebuie să ne pregătim permanent să-I slujim lui Dumnezeu. Și viața mea, și slujirea și nevoirea s-au petrecut cam de aseară încoace. Restul nu prea a fost. Toată viața mea, toată viața noastră a călugărilor, înseamnă un aseară, sau cam așa ceva. Și acela scurt. Rostul vieții nu-l căutăm acum, aici. Îl vom descoperi când vom pleca de pe pământ. Și vom vedea dacă vom avea un răspuns favorabil doar acolo, sus. De nu va fi favorabil, nu a fost altceva decât o trecere nereușită dinspre aseară spre azi! Adică, un fel de pierdere de vreme!”, ne mărturisește părintele.
Izvorul născut din rugăciune
Ajunși din nou în curtea mănăstirii, am trecut pe celălalt versant al muntelui, urcând spre grota Cuviosului Meletie, într-un suiș anevoios prin grohotișul rostogolit de sus.
Acest sfânt a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea. Se crede că era de loc dintr-un sat din preajma Mănăstirii Cozia, unde a şi intrat ca vieţuitor de la fragedă vârstă. Aici s-a nevoit în post şi rugăciune până în ziua în care, la rugăminţile lui, stareţul i-a dat binecuvântare să mergă la părinţii sihaştri şi să se nevoiască dincolo de Olt. Cuviosul şi-a săpat o peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul.
Acolo s-a ostenit vreme de peste 40 de ani. Şase zile se nevoia în grotă, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie. Zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească şi, în acelaşi timp, să se roage mai mult. La bătrâneţe, însă, nemaiputând coborî din grotă, s-a rugat lui Dumnezeu şi, prin grija Maicii Domnului, a izvorât apă chiar înaintea peşterii sale, apă ce curge şi astăzi, numită „Izvorul lui Meletie”. Dumnezeu l-a slăvit pe acest sfânt cu darul minunilor, al tămăduirilor şi al mângâierii sufletelor întristate, cuviosul ajungând să fie cunoscut pentru sfinţenia sa. La adânci bătrâneţi, şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu. O parte din cinstitele sale moaşte, care au odihnit vreme îndelungată în grotă, au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar locul este venerat și astăzi.
„După un timp, veițuitorii mănăstirii au captat izvorul. Acum mănăstirea se alimentează cu apa acestuia, izvorâtă prin rugăciune. Și este una dintre cele mai bune ape din zonă. Este și tămăduitoare”, ne spune părintele stareț.
Grota sfântului respiră lumina unei foarte concrete stări de bine și liniște. Spațiul strâmt seamănă cu un cuib de vultur. Icoanele, lumânările, crucea prinsă de bolta intrării, pe sub care trebuie să treci când pătrunzi înăuntru, te obligă la smerenie și închinare. În acest loc, înțelegi cum poate fi adunat cerul în inima pietrei și cât de mic poate fi când nu există mâine, iar veșnicia este doar „un aseară” sau poate „un azi continuu”.
A nu trage pământul după tine
Am coborât apoi în mănăstire obosiți, dar liniștiți la inimă, căci cei doi cuvioși sihaștri ne primiseră în azi-ul lor continuu, dăruindu-ne puțin din trăirea lor neatinsă de rătăciri.
Pe drumul de întoarcere, grijulii să nu cheltuim oricum darul primit, Dumnezeu a rânduit să-i întâlnim în pădure pe cei doi frați, Ioan și Gheorghe, la o măsuță de lemn de pe marginea drumului, mâncând pâine cu cireșe. Se întorceau din oraș, de la doctor. Ne-am oprit și-am ascultat povestea lor. Ioan are 70 de ani și Gheorghe 55.
„Am lucrat la Electromontaj. Dar de mic am mers în mănăstiri”, ne spune Ioan. „Apoi, descoperind locul acela, m-am retras acolo. De 20 de ani stau la grota Sfântului Neofit. În 1992 am început lucrul la chilie și la pregătirea terenului pentru paraclis. Eu aș fi vrut să ridic bisericuța din piatră, dar Dumnezeu a rânduit altfel. A trăi pe locul unde s-a nevoit un sfânt este foarte bine, numai dacă «nu tragi pământul», cu toate risipirile lui, după tine, cum facem noi oamenii. Împreună cu fratele meu, care este suferind și care m-a urmat acum un an, ne facem rugăciunile, citim Paraclisul Maicii Domnului, câte un acatist. Le facem pe toate ca obligații. Și asta ne permite să stăm acolo. Au mai fost și alții care au vrut să se stabilească în zonă, dar au venit, fără blagoslovenie, cu «pământul după ei», și nu au rezistat. Eu am mers la părintele Cleopa. Sfinția sa mi-a spus că dacă vreau să rezist acolo nu am voie să mânânc altceva decât pâine și apă. Iar când mă răzbește foamea, să cer blagoslovenie și să mă îndepărtez de locul acela și să consum altceva. Când lucram la chilie, mai mergeam seara și mâncam la mănăstire. Părintele stareț îmi spunea că nici nu ar trebui să mai fac mătănii, pentru că spărgând stânca cu ciocanul de 5 kg este ca și când aș face o mie de mătănii! Apoi părintele Ghelasie de la Frăsinei mi-a spus să mănânc grâu. Și mestecam boabele măcinându-le în gură. Dar știți câtă forță aveam? Dădeam cu ciocanul... Dar nu este ușor să pustnicești. Despre Sfântul Neofit știu că nu a făcut niciodată focul. El se bucura de grota aia așa cum era. Noi locuim sub paraclis, mai facem focul, mâncăm fructe, mai mâncăm și pe la mănăstire, fac și mâncare pentru că nu putem rezista altfel. Eu nu mă consider pustnic. A fi pustnic înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, cum vorbea Sfântul Arsenie cel Mare. Ce se întâmplă cu noi este mila lui Dumnezeu. La care, uneori, ultimul este primul, iar primul poate fi ultimul. Când m-am hotărât să mă stabilesc aici, părintele Lavrete de la Frăsinei nu mi-a dat blagoslovenie. Dar când am mers la cuvioșia sa și i-am spus că am ispite și că nu pot termina ceea ce mi-am propus, mi-a spus că îmi dă de data asta blagolovenie să rămân acolo până gat totul. Iar atunci când se va sfinți lucrarea, pot să plec. Când vrednicul de pomenire Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, a urcat la grotă, am crezut că este totul gata și că pot să plec. Dar Înaltpreasfinția Sa m-a întrebat dacă știu ce am de făcut. Eu mă aștepteam la vreun canon greu, cum dădea părintele Cleopa. Dar mi-a zis: «Stai aici, mănâncă ce ai și roagă-te cum știi!» Și am rămas”, ne povestește fratele Ioan.
Așa am trăit noi acest drum la grotele sfinților de la Stânișoara, de unde ne-am întors în pulberea prezentului ceva mai buni, credem, chiar dacă, cu nepricepere, am risipit, neîndemânatici, bruma de agoniseală dobândită de la sfinți...
