Tainele bisericii de lemn de la Apoldu de Jos

Sudul Transilvaniei păstrează câteva biserici de lemn, locașuri unice în lume prin frumusețe, valoare patrimonială și istorie. Un astfel de locaș de cult se păstrează la Apoldu de Jos, județul Sibiu, o bisericuță cu o pictură interioară de o rară frumusețe și de o valoare inestimabilă, o capodoperă a artei bisericești transilvane.

Biserica de lemn din Apoldu de Jos poartă hramul Sfântului Ioan Evanghelistul, Apostolul care a lăsat creștinătății scrieri cu un conținut teologic și mistic de inegalat. Poate că nu este întâmplător că o biserică din lemn cu o pictură atât de bogată în conținutul ei simbolistic și artistic este ocrotită tocmai de Sfântul Ioan Evanghelistul. Pășind în această perlă a bisericilor de lemn din Ardeal, credinciosul simte că intră într-un tărâm al sfinților, într-un locaș unde fiecare colțișor dezvăluie din tainele Împărăției lui Dumnezeu și invită pe oameni la părtășia harului divin. 

Deși pare mică la prima vedere, Biserica „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Apoldu de Jos exprimă măreția sufletească a ardelenilor nevoiți secole de-a rândul să viețuiască sub aprige condiții date de istorie. În vechile biserici de lemn au curs râuri de lacrimi și s-au înălțat nenumărate rugăciuni fierbinți către Dumnezeu pentru vremuri mai bune, pentru vremuri în care să se poată înălța biserici de piatră așa cum aveau voie să zidească celelalte etnii conviețuitoare.

Adusă de la Ocna Sibiului

Biserica de lemn din Apoldu de Jos a fost ridicată inițial pentru credincioșii din Ocna Sibiului. După ce aceștia au primit dreptul de a-și ridica o biserică de piatră, locașul din lemn a fost cedat comunității din Apoldu de Jos. Mutarea bisericii a avut loc la 1763 sau la 1765, iar unii istorici spun că ar fi fost chiar mai devreme, la 1761, anul în care credincioșii din Apoldu de Jos au fost lipsiți de locașul de închinare de până atunci pentru refuzul lor de a trece la Uniație.

Monografia parohială consemnează vechea poveste a mutării bisericii din Ocna în Apoldu de Jos. Bătrânii satului povestesc cum s-a păstrat din generație în generație momentul istoric pentru satul lor. „Din sat au plecat 40 de care lungi, la fiecare car erau prinşi 4 boi, două perechi, fiecare era condus de 4 oameni, 2 care mânau boii, alţi 2 de o parte şi de alta a carului. Încărcarea s-a făcut în pădurea Ocnei pe ziuă. Când s-a întunecat, carele s-au pus în mişcare spre Apold, unde au ajuns dimineaţa pe ziuă. În cimitir, unde trebuia amplasată biserica, fundamentul din piatră şi cărămidă era deja făcut. În decurs de 6 zile, cu multe braţe de ajutor, biserica a fost ridicată”, menționează monografia. Așadar, într-o noapte, apolzenii au adus locașul de cult pentru a fi reconstruit în satul lor.

Ridicată în vremea lui Mihai Viteazul?

Într-un volum care adună lucrările monografice ale satului Apoldu de Jos, culegere intitulată „Apoldu de Jos, veche vatră românească de istorie şi cultură”, autorul, Vasile Fărcaşiu, face cunoscute mai multe informaţii despre biserica de lemn din sat. Aici este amintit faptul că tradiţia o datează din vremea domnitorului Mihai Viteazul. Pictura bisericii s-a realizat, conform unei inscripţii cu litere chirilice, pe vremea „Înălţatului Împărat Iosif al II-lea, fiind arhiereu neunit D. Sofronie Chirilovici, de Simion Zugravul din Craiova, cu cheltuială şi purtarea de grije a ctitorilor I. Blatea, Ioan Lazăr, Iosif Blatea, Ioan Cândea şi Moise Natea”. Sfințirea locașului de cult a fost făcută în 1771, de Episcopul Sofronie Chirilovici. „Tradiţia locală spune că pe locul acestei biserici a existat o bisericuţă de lemn, mai mică decât aceasta şi neîncăpătoare la un moment dat, dar despre care nu ştim prea multe”, ne-a spus parohul de la Apoldu de Jos, părintele Ilie Ludoşan.

În anul 1978 s-a făcut şi o renovare a bisericii. La acea dată, biserica era acoperită cu ţiglă solzi, dar s-a renunţat la ea şi s-a acoperit cu şindrilă, aşa cum fusese iniţial. Biserica nu are turn, iar clopotniţa a fost construită în apropiere, din lemn şi acoperită cu şindrilă. În 1961, locaşul de cult a fost înregistrat ca monument istoric. Şi asta nu doar pentru vechimea sa, ci şi pentru valoarea patrimonială. Măiestria de care au dat dovadă cei care au construit-o, şi mai ales pictorii, a făcut din biserica de la Apoldu de Jos o veritabilă bijuterie.

Zugravi vestiți

Pictura realizată pe pânză în ulei este în conservare și așteaptă să fie restaurată. Chiar dacă lucrările de conservare fac puţin vizibilă pictura deosebită, totuşi, distingem scenele biblice şi sfinţii îndrăgiţi de români zugrăviţi ca şi cum ar fi de-ai casei şi ca nişte prieteni care ne invită să-i urmăm. Celebră este imaginea Sfântului Hristofor, pictat cu cap de lup. Sfântul mai apare pictat în iconografia ortodoxă fie cu cap de câine, fie cu cap de miel, dar la Apoldu de Jos, chipul său seamănă evident cu al unui lup. Conform unei tradiţii, sfântul i-a cerut lui Dumnezeu să-i ascundă chipul de o rară frumusețe, pentru a dobândi smerenie.

Cercetătorii au demonstrat că pictura locașului de cult are mai mulți autori. Primul dintre aceștia este Simon Oprovici, originar din Craiova, dar care a activat în ultimele trei decenii ale veacului al XVIII-lea în părțile de sud ale Transilvaniei, după cum men­ționează Marius Porumb în lucrarea „Un veac de pictură românească din Transilvania, secolul XVIII”. Profesorul Ioan Ovidiu Abrudan, în lucrarea „Vechile biserici de lemn din ținutul Sibiului”, menționează că expresia artistică a grupurilor de pictură demonstrează contribuția mai multor artiști la realizarea operei. Este amintit în lucrare vestitul zugrav Popa Ivan cel Tânăr, cu ucenicul său Petru din Topârcea, ambii fiind din zona aceasta a Transilvaniei de Sud.

Unicitatea scenelor

Tematica iconografică a bisericii respectă întru totul principiile erminiei bizantine, în direcția tradițională a artei bizantine. Chiar dacă dimensiunile bisericii sunt reduse, totuși apar principalele teme picturale specifice bisericilor ortodoxe. Profesorul Ioan Ovidiu Abrudan descrie amănun­țit în lucrarea amintită programul tematic al picturii. Fiindcă nu există cupolă, Patoncratorul este înlocuit de „Treimea nou-testamentară”, iar în zona bolții naosului apare Maria Oranta. Absida altarului are tematicile centrate pe dogma Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară și pe cea a Euharistiei. Atipică este zugrăvirea Înălțării Domnului pe timpanul de vest, unde apare de obicei scena Adormirii Maicii Domnului. De asemenea, atipică este și tematica din pronaos, unde de regulă sunt pictate scene ce simbolizează Biserica rugătoare, întruchipată de Sfânta Fecioară Maria. La Apoldu de Jos apar scene specifice naosului: Pantocratorul, mari sărbători hristologice și mariologice și teme din iconostas sau abside principale. Aceasta se explică prin faptul că pronaosul bisericilor de lemn din Transilvania era destinat în special femeilor și, de aceea, zugravii au dorit să compenseze cumva această așezare a credincioșilor în biserică și să ofere și femeilor posibilitatea să privească scene specifice naosului.

Ioan Ovidiu Abrudan apreciază în lucrare tehnica și aptitudinile desăvârșite ale zugravului, „dovadă fiind ușurința cu care a controlat, peste tot, spațiul compo­zițional și mai ales impresionanta spontaneitate cu care a aplicat liniile și tușele de culoare. Expresia plină de vioiciune, care dă nota caracteristică a picturii, transmite o senzație de prospețime chiar și peste două secole, timp în care depunerile de funingine și praf au alterat zugrăveala. Că-i vor fi fost cunoscute legile monumen­talității în arta decorativă reiese și din felul în care a hotărât tonalitatea caldă care domină atmosfera senină a scenelor de peste tot”.

Biserica din Apoldu de Jos nu este muzeu, ci un locaș de cult unde se oficiază periodic slujbe. Cu ani în urmă, a existat propunerea venită din partea reprezentanţilor muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului ca locaşul de cult să fie restaurat şi mutat în complexul muzeal, spre a fi vizitat. „Nici nu au stat la discuţiile despre mutare. Apolzenii ţin prea mult la această biserică, o mândrie a satului”, explică părintele paroh Ilie Ludoșan. Mai mult decât atât, în biserică se oficiază ocazional şi slujbe religioase. Credincioşii ne-au mărturisit că tainicul slujbelor religioase se simte mult mai bine în această biserică încărcată de istorie şi împovărată de ani. Hramurile şi sărbătorile mai deosebite sunt prilejuri pentru credincioşii din sat de a-L cinsti pe Dumnezeu în biserica unde îna­intaşii lor au înălţat rugăciuni.