Viaţa Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara arată măsura cu care oamenii pot răspunde iubirii lui Dumnezeu cu iubire desăvârşită. Ei s-au retras în singurătate de bunăvoie, fiind un gest radical şi total care nu se justifică altfel decât ca expresie a iubirii pentru Dumnezeu şi a dorului după Dumnezeu. Aceşti vieţuitori în locuri retrase şi pustnicii de pretutindeni sunt expresia cea mai convingătoare a răspunsului oamenilor la declaraţia de dragoste a lui Dumnezeu. Iubirea pentru Dumnezeu nu poate fi împărţită, dar la o asemenea măsură ajung puţini. Sfinţii Neofit şi Meletie au închis ochii pentru frumuseţile trecătoare ale lumii şi au primit în cerul inimii lor frumuseţi nepieritoare. Pentru lucrarea lor minunată au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în anul 2016.
Mănăstirea Stânişoara din Arhiepiscopia Râmnicului e un loc retras, potrivit pentru rugăciune şi vieţuire duhovnicească. Locul în sine respiră linişte. Pacea te mângâie, îţi înseninează gândurile şi îţi uşurează grijile zilei. Părintele stareţ Laurenţiu Popa ne povesteşte cum Sfinţii Cuvioşi Neofit şi Meletie, vieţuitori în sihăstria acestor locuri, l-au ajutat în încercările vieţii. „Vin adesea aici. Îmi iau un băţ în mână, zic rugăciunea Doamne Iisuse şi vin până la chilia Sfântului Neofit. Aici fac câteva închinăciuni. Se simte locul unde a stat un sihastru şi s-a rugat, pentru că este liniştitor şi îţi dă impuls la rugăciune.”
Sfinţii Neofit şi Meletie, nevoitori în această parte a muntelui, în secolul al XVII-lea, au fost mereu purtători de grijă pentru Mănăstirea Stânişoara. Părintele stareţ recunoaşte: „De multe ori i-am simţit cum m-au ajutat în momente grele. Au fost întotdeauna aproape”.
Trăind în marile oraşe, omul modern se risipeşte şi se pierde pur şi simplu în mulţimea de oameni, dar şi în pădurea de clădiri şi mai ales în mulţimea de evenimente şi mişcări de tot felul care caracterizează lumea. Solicitările şi obligaţiile vieţii îl scot pe „omul recent” în afara sa, amăgindu-l cu iluzia că viaţa şi existenţa lui se epuizează în afară până într-acolo încât pierde simţul omului lăuntric. Dar părintele Laurenţiu ne aduce aminte: „Dacă ai rugăciunea tot timpul cu tine, atunci nu te mai interesează de celălalt. Dar dacă nu ai rugăciune, lucrurile nu merg bine. Găseşti bucuria şi mulţumirea când ai împlinit poruncile lui Dumnezeu. Atunci există pace, linişte şi mulţumire. Dacă ai încălcat poruncile şi nu le-ai împlinit, atunci ai parte de tulburare şi nesiguranţă”.
Peștera Cuviosului Neofit
Prin lipsa aproape totală a provocărilor exterioare, vieţuirea în singurătate ajută omul să îşi vină în sine şi la o relaţie autentică cu Dumnezeu. Aşa au procedat şi Sfinţii Neofit şi Meletie, vieţuitori în aceste locuri în secolul al XVII-lea. Din grupul celor şase călugări de la Mănăstirea Cozia care s-au retras în munte, patru s-au nevoit în zona Stânişoara. Cel mai vestit dintre sihaştrii de la Stânişoara a fost schimonahul Neofit. Acest cuvios şi-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui Sălbatecul şi acolo s-a nevoit timp de 30 de ani, singur în aspre nevoinţe şi în rugăciune neîncetată.
Sfântul Neofit postea toată săptămâna şi se ruga în peştera sa, iar duminica cobora în sihăstria Cuvioşilor Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, participa la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea.
Lucrător încercat al rugăciunii neîncetate, Cuviosul Neofit, după ce s-a dăruit cu totul vieţii sihăstreşti şi a ajuns la desăvârşire, a primit darul lacrimilor, al vindecării suferinţelor omeneşti şi al călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii. „Sfântul Neofit era cunoscut de popor de mult timp, lumea din împrejurimi venea aici şi toţi simţeau o binecuvântare şi o stare de bine”, completează părintele stareţ Laurenţiu Popa.
După ani îndelungaţi trăiţi în sălbăticia locului şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, acolo în peşteră, neştiut de nimeni. Iar osemintele sale au fost descoperite de un călugăr de la Cozia, care păştea animalele pe munte. „Seara, când a plecat acasă cu vitele, a pus în traistă şi osemintele sfântului. Noaptea, stareţul a avut un vis, în care i s-a arătat un bătrân care i-a cerut să-i ducă osemintele înapoi. Şi astfel moaştele sfântului au fost duse înapoi. Vestea aceasta s-a răspândit curând, mai ales în satele din apropiere, încât mulţi credincioşi se îndreptau spre peştera Sfântului Neofit pentru a-i cere ajutor în necazuri”, ne povesteşte părintele arhimandrit Laurenţiu. Cu timpul, moaştele sale au fost împărţite peste tot, încât azi se mai păstrează în Mănăstirea Stânişoara doar capul sfântului, ştiind că are darul vindecării de boli şi neputinţe omeneşti. Peştera unde s-a nevoit se vede şi astăzi nu departe de mănăstire.
„Izvorul lui Meletie”
Cuviosul Meletie a trăit în veacul al XVII-lea şi a fost unul dintre cei şase sihaştri plecaţi din obştea Mănăstirii Cozia. El şi-a făcut chilia în partea de sud a muntelui Sălbatecul, la 1 km de Mănăstirea Stânişoara. S-a ostenit aici peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de gânduri rele. Iubitor de rânduială duhovnicească, părintele stareţ ne vorbeşte cu însufleţire despre modul de vieţuire al Sfântului Meletie: „A avut o viaţă singuratică, încât nu-l ştia nimeni. Închipuiţi-vă că acum, după 300 de ani, abia ajungem noi aici. Programul ostenelilor schimonahului Meletie era acelaşi ca al pustnicului Neofit: şase zile se nevoia în peşteră, iar duminica cobora la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie. Ca mărturie a sfinţeniei vieţii lui este izvorul cu apă. Dintr-un firicel de apă de aici avem apă pentru toată mănăstirea”.
Tradiţia locului spune despre Cuviosul Meletie că zilnic îşi aducea apă cu urciorul de departe, pentru a se osteni. La bătrâneţe, nemaiputând coborî din peşteră, s-a rugat lui Dumnezeu şi, după rugăciune, a apărut un izvor de apă în faţa peşterii sale. Acest izvor curge şi azi, fiind numit „Izvorul lui Meletie”, care s-a dovedit că are cea mai bună apă din zonă. După aspre nevoinţe, ajungând la adânci bătrâneţe, Sfântul Meletie şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu. Osemintele sale nu se ştiu unde stau ascunse, căci pustnicul nu a dorit încă să fie descoperite.
Model de dăruire totală lui Dumnezeu
Monahii Neofit şi Meletie, retraşi în adâncul muntelui, neştiuţi de nimeni, s-au luptat până la sânge cu păcatele lor, cu gândurile şi cu duhurile rele. Creştinii aşezaţi în lume sunt chemaţi să ducă aceeaşi luptă, doar împrejurările sunt diferite. De aceea asemenea monahi reprezintă pentru lume un model de dăruire totală lui Dumnezeu. Vieţuirea în singurătate şi pustnicul salvează chipul adevărat al lumii, chipul duhovnicesc. Sfinţii Neofit şi Meletie s-au desprins cu ochii şi cu inima de lumea aceasta şi au ţintit cu toată nădejdea către Dumnezeu şi spre Împărăţia Lui.
Lupta este, în fond, între chipul istoric al lumii şi ipostasul ei duhovnicesc. Retragerea în singurătate înseamnă renunţarea totală la oferta acestei lumi şi deschiderea exclusivă către lumea lui Dumnezeu. Aceasta nu în temeiul vreunui dispreţ la adresa lumii, ci luând aminte, cu luciditate, că oferta acestei lumi poate să te prindă exclusiv în mrejele ei şi să te închidă prezenţei lui Dumnezeu. Fuga monahilor de lume a însemnat lepădare de chipul alienat al lumii şi de criteriile lumeşti cu care mulţi oameni privesc şi trăiesc viaţa. De aceea Sfinţii Neofit şi Meletie de la Stânişoara rămân un reper. Pentru a salva chipul duhovnicesc al lumii e nevoie şi de calea lepădării de lume, tocmai pentru că ei au iubit cu adevărat lumea şi au înţeles sufletul şi nevoile oamenilor mai bine ca oricine. Vieţuirea în singurătate este răspunsul desăvârşit al omului la iubirea lui Dumnezeu.
