Misiune pastorală în satul Bălăceanca

La mai puțin de o lună de la hirotonirea sa întru preoție, la data de 11 aprilie 2017, profesorul de religie Constantin Iordăchescu a fost repartizat, în urma unui concurs, nu foarte ușor, la parohia din satul Bălăceanca, comuna Cernica. Am întrebat atunci pe sfinția sa dacă crede că un bucovinean (părintele este născut și a crescut în orașul Fălticeni) se va putea acomoda ușor cu traiul și să slujească într-un sat din sudul țării. „Sunt convins că da”, a venit răspunsul preotului. „Cu ajutorul lui Dumnezeu se poate orice. Mai vorbim peste vreo șase luni…”, a continuat acesta. După jumătate de an am mers la Bălăceanca, la biserica ce poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în parohia părintelui Constantin.

Tot ce am auzit și am văzut acolo ne-a con­firmat încă o dată, dacă mai era nevoie, vechea și înțeleapta zi­cală românească „Omul sfințește locul”. Cu atât mai mult se poate spune asta atunci când omul respectiv este și slujitor al altarului.

După oficierea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii am reușit să stăm de vorbă cu părintele Constantin. Spunem că am reușit pentru că sfinția sa este pur și simplu asaltat, imediat după miruit, de o mulțime de credincioși. Oamenii îi vorbesc despre problemele lor, îi solicită servicii religioase, îi pun diferite întrebări ori îi cer sfatul în ches­tiuni care necesită decizii înțelepte. Tânărul preot îi ascultă cu multă răbdare și găsește pentru fiecare în parte un răspuns potrivit, o vorbă bună sau o mângâiere.

Prima noastră întrebare a fost, desigur, legată de începutul misiunii sale pastorale la Bălăceanca. „Aș vrea să vorbim mai întâi despre biserică, nu despre mine!”, ne-a spus părintele Constantin chiar de la începutul dialogului. „Locașul de rugă în care ne aflăm a fost construit între anii 1880 și 1884, de familia boierului grec Eftimie și Sofia Diamandescu, fost primar al Capitalei, pe temelia unei bisericuțe vechi, din lemn, iar pictura a fost realizată, la vremea aceea, în ulei, de renumitul pictor Anton Serafim. Din păcate, în anul 1942, Constantin Călinescu a înlocuit-o pe cea veche, însă cea de acum nu este foarte reușită. Să zicem, totuși, că este acceptabilă! Datorită vechimii și valorii sale, biserica a fost declarată monument istoric… Cum am ajuns eu aici? Povestea e lungă, dar, foarte pe scurt, vă pot spune că mi-am dorit din copilărie să slujesc altarului, m-am rugat mult și cu stăruință pentru îndeplinirea acestei dorințe și iată că Bunul Dumnezeu mi-a ascultat cererea… De integrat m-am integrat relativ repede, pentru că sătenii sunt oameni de treabă, săritori, înțelegători și, mai ales, evla­vioși. Nu toți, desigur, dar Dumnezeu e mare și face minuni!”, a povestit părintele.

„Fiu al satului cu normă întreagă”

Îl privim și îl ascultăm cu drag pe tânărul preot, care ne povestește, cu însuflețire, despre munca sa de fiecare zi, fiindcă dincolo de activitatea liturgică și pastorală, părintele Constantin se implică activ și efectiv în viața comunității din Bălăceanca. Se consideră deja „de-al lor”, iar când se va termina renovarea casei parohiale va deveni „fiu al satului cu normă întreagă”. Unul dintre proiectele în care s-a implicat și pe care l-a finalizat cu succes a fost construirea, cu sprijinul material nemijlocit (bani, materiale și munca unor enoriași cu inimă mare) a unui puț de apă în cartierul „India”, cum numesc sătenii, mai mult sau mai puțin ironic, zona în care locuiesc mai multe familii de romi. Mai ales că sfinția sa nu face dife­rența între români și romi pentru că „toți suntem copiii lui Dumnezeu și El ne iubește și ne judecă pe fiecare după fapte, nu după culoarea pielii”.

Și parcă văd o părere de rău jucând ca niște lacrimi de rouă în ochii părintelui când acesta îmi povestește o istorioară adevărată, trăită, cum se spune „pe viu” de sfinția sa: „Umblam prin sat și am ajuns la o casă dărăpănată, în care locuiau mai multe familii de romi, cu 13 copii în total. Le duceam niște pachete și, la un moment dat, stând de vorbă cu o femeie, într-o după-amiază de vară, aceasta mi-a spus: «Să mă iertați, părinte, că sunt așa amețită, dar astăzi nu am avut ce să mănânc, fiindcă tot ce-am avut alimente în casă le-am dat copiilor…»”
Simt din tonul său compasiune și dorința sinceră de a ajuta, numai că posibilitățile financiare concrete nu sunt pe măsura dorințelor părintelui: „Este multă lume necăjită. Facem ce putem și cât putem, dar niciodată nu-i suficient! Am adus familiilor nevoiașe tot felul de ajutoare constând în haine, alimente neperisabile, detergenți, fie prin intermediul elevilor colegiilor naționale «Mihai Viteazul» și «Tudor Vianu», unde am predat ca profesor de religie, fie prin intermediul altor persoane binevoitoare. Cu sprijinul doamnei Nicoleta Țintea de la Asociația «Sf. Nicolae și Sf. Efrem cel Nou», am reușit să facem 70 de seturi de rechizite, la începutul acestui an școlar, pentru copiii necăjiți, însă dornici să învețe…” Înțeleg mila, suferința și emoția părintelui Constantin, fiindcă el însuși este tatăl a patru copii.

Gospodar la Casa Domnului

Mai târziu, în timp ce ne plimbam prin curtea locașului de rugă, vorbind ba de una, ba de alta, părintele Constantin s-a oprit brusc și ne-a spus: „Vedeți această bijuterie de biserică? Sigur că e frumoasă și pe dinăuntru, și pe din afară. Dar necesită încă multe intervenții. Trebuie să schimbăm acoperișul, să refacem exteriorul bisericii, curtea și chiar pictura, dacă vom avea această posibilitate. Până una-alta, acum m-aș mulțumi să mai adunăm niște bani ca să luăm covoare, fiindcă la sfintele slujbe vin nu doar tineri, ci și oameni bătrâni și bolnavi, cărora aș vrea să le asigurăm măcar aici un minim de confort… Apoi îmi doresc să plantăm în spatele bisericii o livadă de pomi fructiferi…”.

Deodată se luminează la față, atunci când un zvon de cântec trece pe lângă noi asemenea unui stol de păsări albe, iar părintele își amintește, brusc, de corul de copii al parohiei, care repeta cântece patriotice și colinde, sub atenta îndrumare a profesorului de muzică Cristian Olaru, pentru că se apropiau Ziua Națională și sărbătoarea Nașterii Domnului: „Merită să-i vedeți și să-i auziți, fiindcă pun atât de mult suflet în tot ceea ce fac!”. Am mers, i-am văzut, i-am ascultat și am făcut poze. Apoi i-am spus părintelui Constantin: „V-ați propus multe, foarte multe obiective… Credeți că veți reuși să le realizați chiar pe toate?” Tânărul preot zâmbește: „Ceea ce pentru oameni nu este cu putință, este cu putință la Dumnezeu. Cu ajutorul Său vom face să fie toate în bună rânduială. Ne sprijină mult și autoritățile locale. Și mai avem un ajutor de nădejde: copia icoanei făcătoare de minuni «Portărița», de la o biserică din Rădășeni (Suceava), dăruită nouă de părintele Petru Irimescu pentru găzduire, mângâiere și închinare…”