Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Necesitatea monahismului pentru omul contemporan

Necesitatea monahismului pentru omul contemporan

După schimbările social-politice din decembrie 1989, viaţa monahală în România și-a reluat ­cursul, cunoscând un avânt semnificativ. Dacă luăm ca exemplu Arhiepiscopia Romanului și ­Bacăului, înainte de această dată, pe teritoriul administrativ-canonic al acestei eparhii, practic, nu mai exista nici o mănăstire. Decretul 410/1959, de tristă amintire pentru călugări, s-a aplicat cu atâta acribie încât aproape toţi călugării au fost forţaţi să părăsească ­mănăstirile, iar acestea fie s-au închis, fie pur şi simplu au fost şterse de pe faţa pământului. Atunci când Biserica şi-a recăpătat libertatea de manifestare, călugării care au ­supravieţuit persecuţiilor s-au reîntors la vetrele lor monahale, angajându-se la o muncă asiduă de reînnoire a vechilor ruine, dar şi de revigorare a vieţii duhovniceşti. Astfel, în eparhia amintită mai sus s-au redeschis toate mănăstirile desfiinţate în mod abuziv de comunişti, altele s-au construit din nou, încât, la ora actuală, există 33 de mănăstiri şi schituri în care îşi împlinesc viaţa, potrivit regulilor monahale, peste 430 de călugări şi călugăriţe.

Înaltpreasfinția Voastră, Dumnezeu, în Sfânta Scriptură, dă omului pe care l-a făcut din iubire îndemnul acela de a creşte şi a se înmulţi. Mântuitorul Hristos, în timpul lucrării Sale pământeşti, a binecuvântat viaţa de familie prin prezenţa Sa la nunta din Cana Galileei. Cum vă raportaţi ca monah ce ați luat contact cu rânduiala mănăstirească încă din anul 1969, dar şi ca ierarh care binecuvântaţi, nu de puţine ori, viaţa de familie, la această cale a călugăriei? O cale diferită, grea şi catalogată de către mulţi ca fiind elitistă sau chiar nefirească pentru lumea de astăzi!

În marea Lui înţelepciune, Dumnezeu a lăsat la îndemâna oamenilor două chipuri posibile prin care pot să se sfinţească: asceza de tip monahal (pentru cei mai puţini) şi castitatea fidelităţii conjugale sau sfinţenia căsătoriei (pentru cei mai mulţi). Familia, binecuvântată de Dumnezeu încă din rai şi statornicită de Hristos prin Sfânta Taină a Cununiei, este fără îndoială comunitatea de iubire care depăşeşte simpla viaţă trupească, împărtăşindu-se din Taina Sfintei Treimi şi desăvârşindu-se în organismul mistic al Bisericii. Tot­odată, calea monahală, care este voluntară, constă într-o renunţare la viaţa din lume în vederea unei mai intense apropieri şi închinări lui Dumnezeu. Sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sunt cei doi versanţi ai Taborului şi duc spre aceeaşi culme – mântuirea sufletului. Cei care ajung pe culme, pe o cale sau pe alta, intră în odihna lui Dumnezeu.

Modul în care eu mă raportez însă la calea monahală este unul aparte. Monahismul a fost lăsat de Dumnezeu nu pentru a îngădui omului o alternativă prin care să lucreze într-o formă mai confortabilă la propria mântuire, fără bătaia de cap pe care se presupune că o aduce viaţa de familie. Calea monahală nu a fost lăsată ca să ne liniştească, să ne adoarmă, să ne garanteze reuşita sigură a mântuirii. Ea a fost lăsată ca să ne trezească, să ne pună pe gânduri, să ne demonstreze că nu tot ce-ţi propui poţi lesne şi automat realiza.

Atâta timp cât familia este calea naturală şi normală a sfinţirii omului, monahismul este calea supranaturală a sfinţirii lui.

Monahismul nu înseamnă lașitate și egoism, ci filantropie

Există foarte multe dificultăţi în înţelegerea vieţii monahale. Chiar din partea unor intelectuali vin păreri potrivit cărora monahii, prin opţiunea lor de a se retrage din lume, dovedesc o fugă de lume, care s-ar traduce prin laşitate, lipsă de responsabilitate, egoism în privinţa mântuirii, elitism, habotnicie spirituală; ca şi cum ar spune: plec să mă mântuiesc doar eu, alături de cei la fel ca mine. Cum priviţi aceste păreri?

Acum, după ce am mai peregrinat prin lume, astfel de rațio­namente le privesc cu discernământ, îngăduinţă şi respect, dar şi cu dorinţa de a le prezenta punctul de vedere al celor care au ajuns la transfigurarea fiin­țială urmând calea monahismului. Este vorba despre exemplul Sfinţilor Părinţi.

Se observă că, de multe ori, modul de trăire a Evangheliei este înţeles diferit de unii oameni. Angajamentul de a trăi o viaţă retrasă după nişte reguli de austeritate şi de permanentă abstinenţă, fără cunoaşterea ei, pare o imposibilitate. Sfântul Antonie cel Mare, de exemplu, s-a retras în pustia Nilului pentru a se ruga. Dar pustnicia sa nu a ţinut toată viaţa. După cei aproape 30 de ani de trăire isihastă a început să accepte ucenici în jurul său şi să primească pelerini. Dumnezeu i-a mai dăruit încă 50 de ani, timp în care a primit în isihia sa numeroşi călugări şi mireni, încât - după Sfântul Atanasie, care-i scrie biografia - a devenit doctorul trupesc şi sufletesc al întregului Egipt. La fel au procedat şi Sfinţii Părinţi Pahomie sau Teodosie. Astfel, călugărul începe prin a se retrage din lume, ca, mai târziu, dobândind o experienţă duhovnicească aparte, să poată deschide uşa chiliei spre lumea pe care inițial a părăsit-o.

Deci, dacă ar fi să reiau ideea pe care ați amintit-o despre călugări, s-ar putea spune că mănăstirile de astăzi sunt adevărate oaze pline de laşi şi egoişti, într-un imens deşert de bunăstare şi filantropie, în care vieţuiesc ceilalţi oameni?! Mare atenţie! Când renunţi la tot pentru Hristos şi iei crucea îndurării de unul singur, îndurare care-i mult mai grea decât cea în care eşti înconjurat de oameni, se poate numi aceasta laşitate sau egoism?

În consecință, filantropia este o caracteristică a monahismului?

Fără îndoială. Părinţii pustiei în primul rând făceau milostenie prin vorbele pe care le dăruiau celor dornici, prin sfaturile lor, prin minunile pe care le făceau. Astăzi este bine cunoscut faptul că mănăstirile primesc zeci de mii de vizitatori pe an, cărora le arată ospitalitate şi iubire desăvârşită. Dacă s-ar înregistra toate agapele oferite de călugări pelerinilor care trec prin mănăstiri, s-ar putea constata, în contextul actual al gândirii sociale, că cea mai autentică activitate filantropică se desfăşoară în mănăstiri. Dar nimeni nu consemnează acest fapt, pentru că monahul ştie mesajul lui Hristos, care-i spune: „Luaţi aminte ca faptele voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; astfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 6, 1).

Trecând într-un registru mai profund, s-ar putea spune că Mântuitorul Iisus Hristos este Filantropia Întrupată?

Da! Se poate spune. Moartea pe cruce a fost supremul act filantropic pe pământ. Iisus Hristos este unit cu toţi oamenii în iubire. El este iubirea de oameni întrupată, adică filantropia întrupată. Hristos a murit iubind. A te jertfi pentru altul este un act suprem de iubire milostivă. Așa a făcut Dumnezeu. Prin chenoza Sa a arătat cel mai autentic act de filantropie divină.

Niciodată despărțiți de lume, ci uniți cu ea prin rugăciune

Dincolo de aspectele vizibile, organizatorice ale vieţii monahale, de filantropie, cum sunt agapele, care este importanţa lucrării interioare, mistice a călugărilor?

Călugărul este un rugător permanent pentru sine, dar şi pentru lumea din exterior. În cazul monahilor, dragostea faţă de aproapele nu se exprimă doar prin filantropia vizibilă, ci mai ales prin filantropia mistică, adică rugăciunea fierbinte pe care o face pentru lume. Când Sfântul Teodor Studitul (759-826) spunea că „monahii constituie forţa şi fundamentul Bisericii”, se gândea tocmai la rugăciunile acestora prin care ei susţin Biserica. Într-adevăr, atunci când călugărul se roagă retras într-o mănăstire, nu este despărţit de lume, căci rugăciunea, oricât de intimă ar fi, nu este niciodată solitară. De la Sfinţii Părinţi ştim că cel care se roagă este în permanentă comuniune cu toţi membrii Bisericii, cu întreg universul.

Orice rugăciune autentică şi curată este comunitară şi cosmică. Atunci când călugărul rosteşte în intimitatea sa rugăciunea inimii „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, el zice în acelaşi timp „miluieşte-ne pe noi”, chiar dacă, în aparenţă, cuvintele nu asta exprimă. Invocarea sa nu poate fi o rugăciune curată şi autentică dacă se vizează numai pe sine, căci rugăciunea nu poate fi egoistă. După Evagrie Ponticul (346-399), rugăciunea trebuie să fie făcută „separată de toţi şi unită cu toţi”.

Rugăciunea este o forţă dinamizantă şi transfigurantă, chiar dacă este făcută în cea mai profundă peşteră din munţi sau într-o chilie izolată din austeritatea unei mănăstiri. Se spune că pentru menţinerea păcii în lume mai mult face rugăciunea curată a călugărilor unei mănăstiri, decât întrunirile tumultuoase ale politicienilor sau discursurile colocviale ale diplomaţilor. Un pustnic poate aduce lui Hristos mai mulţi oameni decât orice scriitor sau predicator, indiferent de talentul sau elocinţa acestora.

Monahii au o stare de linişte sufletească izvorâtă din rugăciune...

Aşa este. Se numeşte pace interioară. Despre ea vorbeşte şi Sfântul Serafim de Sarov, care spune că „a dobândi pacea interioară înseamnă că mii de oameni în jurul tău vor găsi calea mântuirii”. În acelaşi sens afirma şi Olivier Clément, profesorul meu de la Paris, că, „dacă câţiva oameni devin oameni de rugăciune, aceştia vor transforma întreg universul doar prin fapta şi prezenţa lor”. Deci, vocaţia călugărului este de a fi prezent în lume, dar nu de manieră activă fizic, ci doar existenţială, adică, monahul nu schimbă faţa lumii prin ceea ce face, ci prin ceea ce este. Călugărul poate transforma lumea, transfigurând viaţa sa proprie.

Fereastra din zidul opac al lumii căzute

Se poate constata un aspect paradoxal al vieţii monahale. Monahul încearcă şi crede că poate schimba întreaga lume rugându-se de unul singur?

Cu cât călugărul gândeşte că poate să schimbe lumea pocăindu-se doar pe sine, stând în afara lumii, cu atât el va avea o şansă mai mare să se mântuiască şi pe sine, dar şi lumea de care, de fapt, s-a înstrăinat. „Vedeţi această fereastră, zicea un gânditor creştin (Thomas Merton), nu-i decât un spațiu gol într-un perete. Dar datorită acesteia întreaga cameră se umple de lumină.” Călugărul poate fi „fereastra” din zidul opac al lumii. Atunci când toate facultăţile sale psihosomatice sunt vidate de tot ceea ce este lumesc, inima lui se umple de lumină, iar această lumină este văzută de către cei care intră în contact cu el. Este vorba de acea lumină divină necreată, pe care călugărul o dobândeşte atunci când în inima lui se odihneşte mintea sa impregnată de rugăciunea lui Iisus. Într-adevăr, el devine o fereastră a Bisericii prin care lumea vede lumina lui Hristos. Aceasta este călugărul: prezenţă, moarte, lumină.

Se poate spune că acest mod de viaţă instituit de Mântuitorul Hristos, învă­ță­tura pe care a lăsat-o, şi anume Creştinismul, este o religie ascetică, cu o reuşită preponderent destinată oamenilor singuri, retraşi, monahilor, celibatarilor?

Creştinismul a fost, încă de la început, o religie ascetică. După libertatea lui de a se manifesta, în secolul al IV-lea, Biserica s-a instituţionalizat. Epoca persecu­țiilor se încheiase. În acest context, monahismul a luat locul martiriului sângeros din epoca primară. La o epocă în care insti­tuția Bisericii risca să confunde ceea ce aparţinea Cezarului cu ceea ce aparţinea lui Dumnezeu, călugării au avut rol profetic, eshatologic, amintind oamenilor că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta.

Ştim că, prin Botez, tot creştinul devine participant la viaţa veşnică. Însă monahul, prin detaşarea de ceea ce este pământesc şi prin rugăciune continuă, are deja urcată o treaptă către această Împărăţie. El este martorul zilei a opta în această existenţialitate. Renunţând la căsătorie, monahul adoptă dinainte starea oamenilor de după învierea morţilor, când „nimeni nu se însoară şi nici se mărită, ci toţi vor fi ca îngerii din ceruri” (Marcu 12, 25). Tocmai de aceea rânduiala tunderii în monahism se mai numeşte şi „îmbrăcarea îngerescului chip”.

Poţi renunţa la puţin doar dacă încerci imitarea unuia care-a renunţat la tot

În criza spirituală şi absența de modele în care trăieşte astăzi lumea, monahii pot constitui repere pe care oamenii să le asculte, să le urmeze, să le înţeleagă sau să le accepte?

Nu doar că pot constitui modele viabile, dar e chiar necesar să facă aceasta. Nu în sensul că oamenii trebuie să urmeze în număr cât mai mare calea monahală, ci în sensul în care monahii pot ajuta oamenii să înţeleagă că în încercarea de a depăşi sfera limitării existenţiale, omul îşi poate stabili un comportament moral şi mistic. Ce poate fi mai bun decât a avea un model în cei care, privind de jos în sus, nu au ca ax de referinţă propria fiinţă, centrată pe trăirea egoistă, păcătoasă, ci transfigurarea interioară în vederea asemănării cu Modelul Suprem - Hristos. Aceştia sunt monahii. Cum poţi practica cumpătarea în toate atât timp cât eşti în lume, decât având ca model pe cei care-au renunţat de bunăvoie la toate? Nu poţi renunţa la puţin, decât dacă încerci imitarea unuia care-a renunţat la tot. Dar mai mult decât atât. Modelele pe care ni le stabilim nu trebuie doar imitate, ci chiar depăşite.

Orice ucenic trebuie să-şi depăşească magistrul pentru a-şi putea defini propria existenţă. Numai adăpându-te din izvorul celor care-au reuşit în drumul lor ascetic, poţi deveni tu însuţi izvor pentru alţii.

Ne puteţi da câteva exemple de monahi care v-au marcat parcursul duhovnicesc?

Sigur. Am simţit la un moment dat chiar dorinţa de a scrie o carte despre aceștia, dorinţă izvorâtă nu doar din ideea de a alcătui o an­tologie de vieţi de monahi pe care i-am cunoscut, cât mai ales cu gândul de a sublinia importanţa urmării unor modele în viaţă. Cartea se numeşte „Panteonul sufletului meu”, iar în ea am adunat mai multe portrete în cuvinte ale celor care au contribuit la formarea mea intelectuală și spirituală, în diferite momente ale vieții mele, sub diferite chipuri. Desigur, modelul suprem, atât pentru mine, cât şi pentru părinții mei duhovnicești, rămâne Hristos.

Revenind însă la întrebarea dumneavoastră, aş putea aminti acum, printr-un scurt exerciţiu de memorie, mai multe nume. Călugărul complex, aşa cum l-am numit pe părintele Ioanichie Bălan, este cel căruia mama mea, în ziua de 8 septembrie 1969, m-a încredinţat. Este cel care nu făcea niciodată o ierarhizare a persoanelor care-i păşeau pragul chiliei pline de cărţi şi de lumină, adică de raţiune şi de duhovnicie. Apoi părintele Paisie Olaru, care cu puţine cuvinte reuşea să-ţi ridice moralul şi să te izbăvească de deznădejde.

Convorbirea cu el era un dialog filocalic, emoţional, al inimii, al iubirii şi al bucuriei paradisiace. De aceea şi salutul său, după fiecare spovedanie, era mereu acelaşi: „Să ne întâlnim la uşa Raiului!” Ar urma părintele Cleopa, pe care am avut şansa să-l aleg drept povăţuitor şi dascăl spiritual. Apoi, părintele Petroniu Tănase, cu alura sa intelectuală, pe care o avea nu pentru a epata, ci dintr-o pornire sinceră şi conştientizare limpede a prezenţei lui Dumnezeu în ritualul liturgic. Nu în ultimul rând, mă gândesc la părintele Stăniloae, cel în faţa căruia m-am prezentat în toamna anului 1991, cu recomandarea lui Olivier Clément, pentru a scrie teza de doctorat despre unul dintre multele aspecte ale teologiei sale, şi anume, îndumnezeirea omului. Iar lista modelelor care m-au influenţat poate continua cu părinţii Victorin Oanele, Partenie Apetrei, Ioan Ivan, Ciprian Zaharia, Mitrofan Băltuţă, dar şi maicile Nazaria Niţă şi Agafia Borcea şi mulţi alţii despre care am vorbit în cartea menţionată.

Foarte interesante sunt amintirile Înaltpreasfinției Voastre despre modele care v-au influenţat. De multe ori lumea superficială tinde să judece monahii catalogându-i fie ca ultraconservatori, fie habotnici, fie învechiţi, fie neîngrijiţi, fie prea evlavioşi...

Din păcate, se mai întâmplă şi aşa. Dar sunt totuşi convins de un lucru: modelul suprem al oricărui monah este Iisus Hristos. Iisus nu ne-a propus un sistem de gândire, cum au filosofii. Singura modalitate de a înţelege Evangheliile este să citeşti şi să reciteşti, până când esenţa lor îţi pătrunde și luminează inima. Monahii sunt cei care au inima împânzită de Evanghelie, Liturghie și Filocalie. Şi să nu uităm un lucru: nu aparenţele contează, ci simțirile nerostite!