Părintele Gabriel Bunge, un convertit care convertește la Ortodoxie

Părintele Gabriel Bunge este schiarhimandrit, un venerabil bătrân duhovnicesc, care de aproape 50 de ani trăiește pustniceşte într-o sihăstrie din munții elvețieni. Duhovnic înțelept, monah cult și erudit, un adevărat gheron sau stareț-teolog al zilelor noastre, părintele Gabriel a fost la început eremit benedictin, dar de aproape 10 ani este ortodox, iar schitul său benedictin „Sfânta Cruce” s-a transformat în Mănăstirea Ortodoxă „Sfânta Cruce”, aflată sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Moscovei.

Părintele Gabriel a trăit din tinerețe ca un monah eremit ortodox, după regulile și tradiția Sfinților Părinți Răsăriteni și vechile rânduieli ale pustnicilor egipteni. Cinci zile din săptămână el stă în retragere și tăcere totală, iar sâmbăta primește câțiva ucenici pentru spovedanie și sfaturi duhovnicești. În duminici și la sărbători slujește Sfânta Liturghie, rânduială pe care o urmează de la trecerea sa oficială și canonică la Ortodoxie, în 27 martie 2010. La cei 84 de ani (s-a ­năs­cut în 1940 la Köln, Germania), părintele este plin de lumină, înțelepciune, trezvie și de harul rugăciunii. Așezat în smerenie și bunătate, cu bucurie și bună dis­poziție neprefăcută, el este mereu gata de a sluji fratelui, de a veni în ajutor.

Părintele Gabriel Bunge este recunoscut și apreciat în toată creștinătatea europeană, dar și peste ocean. Este un adevărat savant duhovnicesc, după cum părinții și bunicii săi după trup au fost medici și savanți de renume mondial. El nu este doar monahul îmbunătățit, duhovnicul iscusit, căutat pentru sfaturi și îndrumări de către persona­lități bisericești de prim rang din Ortodoxie și Catolicism, este și teologul erudit, istoricul bisericesc, dogmatistul, patrologul şi, mai ales, desăvârșitul cunoscător al spiritualității filocalice evagriene. Articolele, studiile și cărțile sale sunt citite, apreciate și citate în toată lumea creștină, fiind folositoare deopotrivă celor preocupaţi de cercetări teologico-științifice, dar și celor care caută să găsească îndrumări duhovnicești practice. 

O ușă de redescoperire a Ortodoxiei în Occident

L-am cunoscut pe părintele Gabriel în urmă cu 14 ani şi am reușit să-l văd cel puțin o dată pe an. Din multele convorbiri duhovnicești pe care le-am avut, pe unele le-am înregistrat, mi-a povestit despre convertirea sa, despre părinții români care au contribuit la trecerea sa la Ortodoxie, păstrând o amintire specială din întâlnirea sa cu părintele Cleopa. Am dialogat, de asemenea, pe tema filocalică a despătimirii, însă până la urmă s-a transformat într-o convorbire de duhovnicie practică, care constituie interviul pe care îl redau mai jos.

L-am reîntâlnit pe părintele Gabriel la Sihăstria „Sfânta Cruce” din Cantonul elvețian Ticino. Surpriza a fost că padre Gabriel (cum i se spune în Elveția italiană) avea acum și un ucenic, pe părintele Evsignie, un ieromonah minunat, în vârstă de vreo 50 de ani, radiind lumină și duhovnicie. Doctor în teologie, specializat în drept canonic, fost lucrător în administrația Vaticanului, Comisia de doctrină, o vreme secretar al Nunțiului apos­tolic din Viena, a înviat în Orto­doxie, cum spunea dânsul, prin părintele Gabriel, iar părin­tele nu este la prima ispravă de acest fel. Monahi din ordinele apusene, în special benedictini, care se aflau într-o înfundătură a vieții duhovnicești, au ajuns la înțeleptul Avvă Gabriel. Prin darul duhului duhovniciei, el îi înviază, asemeni celor vindecați de Hristos (deveniți următorii Lui), iar ei i se alătură cu dragoste părintelui, ca niște fii năs­cuți din Duhul. „Nu ați trecut de la o biserică la alta”, le spune părintele, „ați redescoperit Biserica cea Una”. Mulți din creș­tini sau călugări apuseni au pierdut legătura vitală cu Biserica lor, iar întâlnirea cu părintele Gabriel este pentru ei o salvare. Părintele spune că nu toți sunt convertiți (procesul de descoperire sau redescoperire a Ortodoxiei necesită timp îndelungat, s.n.), dar duhovnicește ei sunt salvați. Pe lângă părintele Efsignie, erau în pregătire de a fi primiți la Ortodoxie, spre a se alătura obștii părintelui, alți doi ieromonahi benedictini de origine franceză, amândoi cu vastă experiență bisericească, doctori în teologie și alte științe.

M-am bucurat mult de isprăvile duhovnicești ale părintelui Gabriel, de bucuriile pe care le trăiește. Am înțeles din convorbirile avute că şi-ar fi dorit să aibă monahi români (se simțea mai legat de Ortodoxia românească), dar Dumnezeu a vrut altfel, pentru că părintelui Gabriel nu-i era dat să fie doar un convertit, fie el și celebru, ci Dumnezeu a rânduit ca el să fie o ușă, o cale de redescoperire a Ortodoxiei în Occident. În vizitele mele la sihăstria Avvei Gabriel m-am simțit ca într-o mănăstire ortodoxă de tradiție românească. Am simțit un puternic duh de rugăciune isihastă, duhul comuniunii, al iubirii și înfrățirii duhovnicești, specific mănăstirilor ortodoxe românești. Parcă mă aflam la Rohia părinților Iustinian și Serafim sau la vestita Sihăstrie a părinților Paisie, Cleopa şi Ioanichie, cu zeci de ani în urmă. Părintele Gabriel Bunge l-a studiat o viață întreagă pe Avva Evagrie, părintele literaturii ascetice, devenind un specialist al biografiei evagriene. Am pornit dialogul de la aceste învățături patristice, care se cer practicate în viața de zi cu zi.

Eliminarea păcatelor prin rugăciune continuă  

Părinte Gabriel, mă bucur mult să vă revăd, mulțu­mindu-vă că ați acceptat un nou dialog duhovnicesc. Viața noastră duhovnicească este înrădăcinată în gândirea și trăirea Pă­rinților Bisericii, care la rândul lor s-au întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu, luând model pe apostoli și proroci. Care este calea pe care trebuie să o parcurgem, cu etapele și subetapele ei?

Cele trei trepte ale căii duhov­nicești, după Evagrie, sunt: practicarea poruncilor, lupta împotriva patimilor şi câştigarea vir­tuților. Cu harul lui Iisus Hristos se poate ajunge la despătimire. În drumul spre desăvârșire, Evagrie vorbește despre o a doua treaptă, intermediară, contemplarea indirectă a lui Dumnezeu, prin creația Sa şi, apoi, despre a treia, teologhia, care este cunoaș­terea nemijlocită a lui Dumnezeu, cunoașterea fără intermediari, fără concepte și imagini. Aceasta se întâmplă în ceea ce numește el rugăciunea adevărată, care e adorarea Tatălui în Duh și Adevăr, adică în Duhul Sfânt și Fiul Unul Născut. Acestea sunt evident cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan (Ioan 4, 23). După Sfântul Pavel, prin Botez am dobândit starea de a fi, prin Sfântul Duh, iar Fiul înalță vocea Sa în noi, zicând ­Avva Părinte (Romani 8, 15). ­Este o teologie întru totul biblică. 

Cum scăpăm de mânie, de poftă și alte patimi?

Când noi ne amintim de numele lui Dumnezeu, nu putem fi în acel moment mânioși sau supărați împotriva fratelui. Nu e posibil. Sunt două lucruri diferite, ca apa şi focul. De aceea, noi ne rugăm continuu, cum spune apostolul (II Tes. 5, 6). În acest mod trebuie să eliminăm toate păcatele.

Părinte Gabriel, constat cu plăcută surprindere că în acest loc de sihăstrie se formează o comunitate duhovnicească. Aveți ucenici călugări și mireni care lucrează prin curte, care așteaptă la spovedanie și sfat, de aceea propun să direcţionăm discuția noastră în tărâmul practic al vieții duhovnicești şi să ne spuneţi cu ce fel de păcate vă confruntați la spovedanie.

Întâlnesc toate păcatele, de la A la Z. Bineînțeles că întâlnesc și foarte multe persoane care au puține păcate. Se întâmplă foarte des, însă, ca oameni cu o conduită bună, frumoasă, să fie tentați de alte păcate, pe care nu le-au făcut, dar le-ar face. Sunt păcate cu gândul și păcate cu fapta.

„Un suflet care nu se împărtășește regulat este mort”

Cât de des îi împărtășiți pe cei care se spovedesc la sfinția voastră?

Un părinte care a studiat mult Liturgica mi-a făcut odată o observaţie foarte interesantă, şi anume că textele de la Liturghie nu prevăd persoane care să nu meargă să se împărtășească. Dacă sunt în biserică în momentul comuniunii euharistice, se duc și se împărtăşesc. Așa cum spunem în rugăciune: „Te rugăm să ne dai nouă şi întregului po­por...”. Pentru mine această situație este un pic particulară, pentru că aici nu este o parohie, ci o mănăstire, iar lumea care vine aici e foarte motivată. Vin câteodată chiar de foarte departe, şi din alte țări. Am o mamă cu doi copii mici care se trezesc la 5 dimineața, iau maşina pentru a ajunge aici la ora 9:00, la Sfânta Liturghie. Aceste persoane sunt foarte motivate și pregătite. Vin, se spovedesc și după aceea se împărtăşesc.

În general îi împărtăşiţi pe toţi cei care vin la Sfânta Liturghie?

Pe majoritatea, nu pe toţi. Există şi obiceiul de a se spovedi şi a nu se împărtăşi, ştiind că au reguli stricte de ajunat.

Cât de des îi spovediţi şi împărtăşiţi pe ucenicii sfinției voastre? Care este folosul Sfintei Împărtă­șanii?

Unii în fiecare săptămână, alții, aparţinând altor parohii, vin mai rar la mănăstire. Despre folosul Sfintei Împărtășanii se pot afla mai multe citind Istoria lui Paladie, de unde aflăm că Părinții deșertului mergeau des să se cuminece. Cine zicea că nu are nevoie să se împărtăşească des, acela era văzut ca stăpânit de un duh al mândriei, al orgoliului. Sfântul Macarie cel Mare, care era îndrumătorul duhovnicesc a lui Evagrie, a spus unei persoane care era bolnavă sau posedată că i s-a întâmplat aceasta pentru că, pentru o lună sau mai mult, nu s-a dus să se împărtășească. Dracii ne împiedică să mergem la Împăr­tă­­șanie, pentru că ei știu că acela care merge și mănâncă Trupul lui Hristos și bea Sângele Lui, Hristos rămâne întru el. Un suflet care nu se împărtășește regulat este mort. Părinții deșertului nu au scris mult despre această temă, pentru că era o evidență. Se scria mai mult despre situaţiile care creează probleme. Sfântul Pavel poa­te că nu ar fi scris despre Îm­pă­r­tășanie dacă nu ar fi fost ­dezordinile din Corint. Așa știm care era practica de atunci. Sunt multe lucruri pe care nu le știm, dar din fericire avem Didahia, învățătura celor 12 Apostoli, din care cunoaştem practica concretă a Bisericii apostolice din primele secole. Eu citesc des Didahia şi cu privire la Botez, cum să facem Botezul, pentru că mulţi nu recunosc Botezul făcut prin stropire şi spun că numai prin scufundare. Dar în Didahia se spune că trebuie să botezi în apă curgătoare, iar dacă nu ai apă curgătoare, în apa stătătoare, ca și într-un baptisteriu. Dacă nu ai nici apă stătătoare, poți să îi verși de trei ori apă pe cap. Deci sunt trei posibilităţi, dar normal este afundarea într-o apă curgătoare. În Rusia, după căderea comunismului, sate întregi au intrat împreună cu preotul într-o apă curgătoare și preotul îi afunda de trei ori, ca în epoca apostolică.

Aveți și cazuri când nu îi împărtășiți?

Da, s-a întâmplat și aceasta, nu din cauza păcatelor grele, pentru că eu nu sunt foarte sever, dar dacă văd că unii dintre ei nu au postit, luând-o așa ușor, superficial, fără conștiință, atunci mai bine nu. Dar știu și ei aceasta.

Aveți, de exemplu, cazuri în care ei trăiesc necunu­nați? Cum procedați?

Nu am astfel de cazuri. Mulți dintre creştinii ortodocși care trăiesc în Occident au condiții foarte grele, adesea sunt femei care își refac viața, își găsesc un bărbat care, de cele mai multe ori, nu e ortodox. Când e un catolic practicant, poate să devină mai ușor ortodox. Mi-a telefonat ieri o doamnă, de 27 de ani, era botezată, dar nu era practicantă. S-a căsătorit cu un elvețian sau german şi a devenit practicantă, dar soțul nu era un catolic practicant și din cauza aceasta s-au separat. Vedem mulți ortodocși care vin botezați, dar sunt ne­prac­ticanți, care se „încreştinează” aici, adică devin practicanți.

Îndemnați ucenicii mireni să practice rugăciunea lui Iisus?

Atunci când mă întreabă, da. Nu predic rugăciunea lui Iisus, dar când văd că unul a început, dar nu știe cum să facă, atunci îi dau o metanie (metanier) și o pravilă.

„Monahismul este inima Bisericii” 

Aceasta după dorința, starea și măsura duhovnicească a fiecăruia.

Am vorbit ieri cu nişte ruși-germani, veniți din Rusia, despre viața spirituală, despre rugăciune. Mulți dintre ei au devenit ortodocși aici. Unui tânăr, proaspăt tată, i-am explicat că în Biserica Ortodoxă nu este o spiritualitate pentru călugări și una pentru laici. Noi am primit acelaşi Duh și de aceea avem și aceeași viață duhovnicească. Singura diferență este aceea că monahii ar trebui să fie mai specialişti, mai profesionişti. Dar călugării și laicii sunt de nedespărţit. Monahismul occidental este fenomen marginal al vieţii bisericeşti, aşa spunea un cunoscut stareţ benedictin. În Biserica Ortodoxă e total diferit. Monahismul este inima Bisericii, de aceea este intimitatea aceasta mare între credincioși și călugări. Asta pot să o spun și din experienţa mea, deoarece credincioşii noştri demonstrează o familiaritate specială cu noi. Întreabă tot timpul ce ne lipseşte, ce pot aduce pentru Liturghie... Aduc mâncare, ouă de la găinile lor, miere de albine şi cei mai bogaţi întreabă dacă avem nevoie de ceva. Eu le răspund „nu, mulțu­mesc, dar dacă voi avea nevoie, o să vă spun. Dacă vom vrea să construim o bisericuță, pentru că paraclisul nostru e mic, nu se poate nici respira, atunci vă voi cere, altfel nu am nevoie”. Asta înseamnă că noi, monahii, trebuie să fim în mănăstire pentru ei, să-i ascultăm, să-i îndemnăm. Această solidaritate este reciprocă. Eu nu am mai trăit şi experimentat înainte aşa ceva (de a fi în Ortodoxie - s.n).

La mănăstirile din România este ceva obişnuit... Poate mai ajungeți și la noi...

Cunosc bine România! Cu ajutorul lui Dumnezeu nu exclud nimic!

Ce modalităţi indicați fiilor duhovniceşti pentru a se feri de păcate?

Să eviți păcatul, evitând ocaziile. Cum se zice, oportunitatea îl face pe om hoț.

„Să trăim viaţa lui Hristos!” 

Se pare că trăim o decădere a omenirii, se alunecă tot mai mult pe o pantă a decăderii morale, a rătăcirii spirituale. Cum putem participa la îndreptarea și vindecarea ei?

Trebuie să distingem între persoană ca individ şi instituţie. Se pare că instituțiile nu au direcţia de mers înapoi. Numai individual, omul poate să se pocăiască, să facă metanie (metanoia) şi să se întoarcă. În latină, să te converteşti înseamnă să te întorci în cealaltă direcţie, în greacă se zice metanie, schimbare de mentalitate, dacă gândim rău, trebuie să gândim corect.

Este un paradox, oamenii fac parte din instituții, dar mântuirea o trăiesc personal, în comuniune cu alte persoane. Care este soluția acestei antinomii?

Un scriitor german a făcut o călătorie, în anii ’50, la Muntele Athos și a scris o carte. El e născut în 1904, iar cartea a fost scrisă în 1956. E un clasic în Germania. A făcut călătoria cu un austriac, iar capitolul cărții se numeşte Părintele Nicon. Acest Nicon e un personaj istoric. Era un fost ofițer rus care, după Revoluţie, s-a dus în Muntele Athos, unde a trăit ca eremit la Karulia și a murit în 1963. Toate astea le-am găsit în altă carte. El zice: „În fiecare lucru care ți se pare că e sigur, e antihrist. Antihristul este în instituții, care cred că fac bine omului, uitând de sufletul și duhovnicia lui”.

Bună observație!

Părintele Nicon nu era un spiritualist, era un realist. Este clar că, atunci când vrei să-i lipsești pe creștini de Sfânta Împărtă­șanie, te folosești de instituție, cum s-a întâmplat în Rusia, în timpul regimului sovietic. Pentru antihrist e foarte dificil să prindă pe fiecare credincios în parte, e mai ușor să intre în instituții. Se pot da multe exemple. Alice Bailey, fondatoarea new-age-ului, a spus atunci: „Scopul nostru este de a intra în sistemul sanguin al Bisericii Catolice, e o instituţie structurată deja cu un miliard şi ceva de credincioşi.“ Prin instituții se prinde puterea. Și așa vorbim de mișcările feministe şi de alte lucruri... Evident, prin persoane individuale le-ar fi greu să pătrundă.

Așadar, multe ispite ne împresoară. Ce este de făcut în acest context?

În acest context și întotdeauna, să trăim viața lui Hristos! Sfântul Ioan Evanghelistul spune în Epistola I: „Că lumea aceasta trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I loan 2, 17). Să fim statornici în credință, urmând vieții lui Hristos cel Răstignit, Înviat și Înălțat. Apostolii și mucenicii au trăit în vremuri grele și au ajuns ceea ce au ajuns. Cuvioșii, pustnicii, creștinii din vremea persecuțiilor, şi care n-au fost puține în Biserică, au ajuns la sfințenie și desăvârșire. Viața duhovnicească se poate trăi în orice condiții.

Mulțumim, părinte Gabriel, pentru aceste cuvinte folositoare.