Teologul și profesorul Marius Balo din Cluj-Napoca este cunoscut pentru experiența cumplită trăită în China, unde a fost condamnat pe nedrept la închisoare. Timp de opt ani a suferit din cauza condițiilor inumane de încarcerare dintr-un penitenciar de maximă siguranță din Shanghai, din cauza refuzului de a fi transferat în țară și a lipsei de ajutor din partea autorităților române. Reîntors în țară după cei opt ani de închisoare comunistă în China, Marius Balo a scris cartea „Păturica roz” în care povestește experiențele trăite în acești ani și este implicat în ajutorarea celor aflați în situații similare. A avut amabilitatea să ne acorde un interviu în care ne-a mărturisit cum a regăsit calea credinței care l-a ajutat să supraviețuiască în temnița comunistă din China.
Ați urmat studii teologice la Cluj-Napoca și la New York. Ce v-a determinat să urmați această cale, cum ați ajuns să studiați în SUA? Povestiți-ne experiența studiilor teologice de la New York în comparație cu ceea ce ați învățat în școlile teologice din România.
Eram elev în anul trei la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj și seara la Vecernie mergeam mereu la strană, la catedrală. Într-o seară a intrat în biserică un grup de credincioși ortodocși americani. Liderul grupului, părintele John Reeves, a venit și ne-a întrebat pe cântăreții de la strană cine cunoaște limba engleză. Dorea să transmită un mesaj credincioșilor. Eu am fost singurul care s-a oferit. Fusesem dintotdeauna pasionat de limba engleză. Am tradus mesajul duhovnicesc al părintelui John Reeves în acea seară și apoi m-a invitat să petrec următoarele două săptămâni cu dânșii, să traduc atunci când va fi nevoie. Înainte de a ne despărți, părintele John m-a întrebat dacă doresc, odată ce voi fi absolvit seminarul la Cluj, să îmi continui studiile teologice la New York, la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Vladimir”. Am răspuns afirmativ, cu mare emoție și bucurie, iar apoi, timp de trei ani, m-am pregătit pentru acest lucru.
Am citit cărți în limba engleză, am dat testul TOEFL și am trimis toate documentele către Seminarul „Sfântul Vladimir”. Am fost acceptat și am primit chiar și o bursă parțială din partea lor. Restul a fost achitat printr-o donație a credincioșilor parohiei părintelui John din State College, Pennsylvania. În 4 septembrie 2001, cu o săptămână înainte de atentate, am ajuns în New York. Timp de trei ani am studiat într-un sistem de învățământ total diferit de ceea ce experimentasem eu până atunci.
Programul de studii era același ca în România, „Teologie Pastorală” te pregătea pentru preoție, însă accentul se punea mult mai mult decât la noi pe instruirea psihologică. Ideea era că un bun preot trebuie să fie în primul rând un bun psiholog, să știe cum să asculte. Cealaltă concentrare era pe rugăciune. Unul dintre profesori, dr. Al Rossi, ne-a spus chiar în prima zi de școală: „Voi aveți aici un singur scop. Să învățați cum să vă rugați”.
Ați ajuns prima dată în China în 2008. Cum ați ajuns să vă mutați în această țară? Povestiți-ne ce ați lucrat și ce v-a încântat la societatea chineză de la acea vreme?
Un prieten drag din copilărie se mutase aici, cu un an mai devreme, împreună cu soția lui. Odată ajuns în Beijing, mi-a scris și mi-a povestit viața de acolo. Totul era nou și diferit, cu capul în jos față de tot ceea ce întâlnisem noi până în acel moment. Scrisul, vorbitul, gândirea, oamenii, mâncarea, sistemul și orânduirea socială. Am plecat să îl vizitez pentru două săptămâni. Prima oprire a fost la Palatul Imperial din Piața Tian An Men. Oamenii erau foarte prietenoși, toată lumea te admira și dorea să se apropie de tine. Nu erau decât puțini străini în capitală, iar în celelalte orașe aproape deloc. Se opreau oamenii pe stradă și se uitau admirativ la tine, ca la urs.
M-am stabilit în China doi ani mai târziu. M-am angajat imediat, profesor de engleză la grădiniță. A fost cea mai frumoasă și mai curată slujbă pe care o avusesem vreodată. După un an m-am mutat la un centru de studiu pentru adulți și la un an după aceea, la Universitatea Poporului din Beijing.
„Această frânghie a credinței a fost salvarea mea”
Condamnarea pe nedrept la închisoare v-a afectat, cu siguranță, psihic, emoțional și nu numai. A fost credința puternică în ajutorul lui Dumnezeu salvarea dumneavoastră?
Da, această frânghie a credinței a fost salvarea mea, nădejdea cu ajutorul căreia am supraviețuit. Mă îndepărtasem enorm de Dumnezeu în cei opt ani care trecuseră de la absolvire. Mama s-a îmbolnăvit de cancer în anul în care am absolvit și a trecut la cele veșnice doi ani mai târziu. Am dat vina pe El pentru boala și pentru moartea mamei mele. Odată ajuns în temniță am început să pășesc pe lungul drum al întoarcerii la Dumnezeu. Mă îndepărtasem atât de mult de El, încât nu mi-am amintit în 24 de ore, cât timp am stat legat într-un scaun de metal înainte de a fi arestat, să cer ajutorul divin. Sunt convins că dacă aș fi spus o singură dată: „Doamne, miluiește-mă!”, aș fi fost eliberat în acea zi... însă nu am făcut-o. Nu mi-am amintit. Atât de mult mă îndepărtasem de Dumnezeu, încât în cea mai grea zi a vieții mele, timp de 24 de ore, nu mi-am amintit să mă rog.
Eliberarea din închisoare s-a datorat ajutorului divin?
S-a datorat numai ajutorului divin. Cu propriile mele puteri nu aș fi rezistat nici măcar o zi, darămite opt ani. Odată ajuns închis în cușcă, viața pe care mi-o dorisem, una trăită departe de Dumnezeu, mi s-a oferit pe deplin. În cuptorul babilonic al durerilor amare, primii care cedau erau ateii, cei care nu credeau în Dumnezeu. Din chiar prima zi îi cuprindea deznădejdea și încercau mereu să găsească modalități de a se sinucide. Creștinii rezistau. Chiar și musulmanii sau budiștii. Ateii, asiatici în principal, se izbeau literalmente cu capul de pereți cu nădejdea că vor muri și se vor izbăvi din acel malaxor al suferinței. Nu mureau niciodată, doar se răneau și rămâneau în continuare în mașina aceea de tocat carne învârtită de un melc.
Călătoria spirituală
V-ați reîntors în țară și ați scris o carte autobiografică. Care ar fi mesajul central al cărții către cititori?
Cartea descrie drumul spiritual al celor opt ani petrecuți pe nedrept în latura și în umbra morții. Suferința pură și crâncenă a primelor săptămâni și luni a devenit edificatoare pe măsură ce anii au trecut și sufletul s-a primenit. Poate cea mai importantă dintre lecțiile pe care le-am învățat în acei ani a fost faptul că există îndeajuns de multe resurse sufletești înlăuntrul nostru, încât să putem trece cu bine peste absolut orice încercare am întâlni pe drumul vieții, indiferent de intensitatea sau durata ei. Aceste resurse sufletești sunt aidoma untdelemnului văduvei din vremea prorocului Ilie. Nu se termină niciodată. Ne stau la dispoziție atât timp cât avem nevoie de ele.
Faceți acum demersuri pentru eliberarea unei românce din închisoarea în care ați stat și dumneavoastră. Este la fel de multă nepăsare din partea autorităților ca și în cazul dumneavoastră? Care sunt șansele pentru a ajuta la eliberarea ei?
Nepăsarea autorităților față de drama Alinei, o tânără de 28 de ani care suferă deja acolo de șase ani, o fată care a ajuns un sac de oase fără dinți în gură din pricina inaniției, este de-a dreptul lipsită de umanitate. Timp de șase ani nu a fost nimeni din staff-ul Ambasadei României în China să o viziteze. Doar la sfârșitul anului trecut, după ce am făcut publică povestea ei, au început să îi ofere asistență. Eu nu cer ca ea să fie eliberată, ci doar să fie transferată acasă și să își continue aici restul de pedeapsă. Din păcate, autorităţile noastre nu se implică. Alina mai are de executat aproape opt ani dintr-o pedeapsă de 13 ani și jumătate. Nu va supraviețui nici măcar un an, darămite opt.
Ce v-ați propus să faceți în țară în continuare? Aveți o prezență consistentă în media sau la evenimentele duhovnicești de la biserici. Ce îi îndemnați pe oamenii care vă ascultă?
Doresc să folosesc această experiență crudă și edificatoare pentru a-i încuraja în propriile lor încercări și a-i ajuta să înțeleagă sensul libertății așa cum mi s-a descoperit în timpul acelor ani de suferință. Doar acolo, sub statutul de prizonier, am ajuns să înțeleg că există o diferență profundă între a avea libertatea și a fi într-adevăr liber. Înainte de această experiență, cele două stări îmi erau absolut identice. Noi avem libertate, putem merge unde dorim și putem face lucrurile pe care vrem să le facem. Însă mulți dintre noi rămânem robii propriilor noastre patimi. Nu conștientizăm faptul că avem totuși și libertatea, în fiecare moment, de a alege ceea ce este de trebuință în detrimentul a ceea ce pare urgent.
