În centrul oraşului Alba Iulia se află Spitalul Judeţean, iar în cadrul complexului de clădiri medicale se ridică falnic turla bisericii de lemn, aducând aminte de stilul maramureşean de a zidi astfel sfintele lăcaşuri. Părintele Nicolae Dan Floca slujeşte la capela spitalului de patru ani şi ne-a povestit despre slujbele şi minunile adevărate pe care le-a trăit printre pacienţii spitalului, care simt nevoia de sprijin sufletesc mai ales atunci când sunt internaţi în această instituţie medicală.
Părinte Nicolae, de când sunteţi slujitor la capela Spitalului Judeţean Alba?
Sunt hirotonit de 10 ani. Înainte de a primi transferul la capela în care ne aflăm, am slujit şase ani în Parohia Mereteu, Protopopiatul Sebeş, în localitatea Vinţu de Jos. De patru ani am primit transferul cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei. Capela aceasta, aflată pe teritoriul Spitalului Judeţean Clinic de Urgenţă Alba Iulia, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, a fost târnosită în urmă cu 10 ani. Înainte de mine au fost mai mulţi preoţi la această capelă, dar şi în spital, când încă nu era construită biserica. Acei preoţi au slujit în diferite spaţii din spital. La hramul bisericii, pe 8 noiembrie, facem slujbă deosebită, cu invitaţi. Cântăreţul, angajat la noi, ne ajută foarte mult la slujbe. Aşa reuşim să săvârşim zilnic rugăciune, dimineaţa şi seara, precum şi la sărbători. Soţia mea lucrează ca asistentă aici, la Secţia de primiri urgenţe, iar copiii noştri, trei la număr, sunt mari deja. Cel mai mare e în Bucureşti, unde lucrează în cadrul armatei. Fata este studentă la medicină la Iaşi, iar celălalt băiat este student la Academia Militară din Braşov, specializat ca pilot de elicopter.
Ce program aveţi în timpul săptămânii la spital?
Avem aici un program diferit de parohiile obişnuite. Începem dimineaţa, la ora 7:00, până la 10:00-11:00, apoi revin în biserică la 16:00 şi rămân până seara târziu. Dimineaţa este destul de greu să vorbesc cu pacienţii, în saloane, pentru că e programul medicilor. De la 7:00 la 8:00 merg pentru Sfânta Împărtăşanie la cei spovediţi, care m-au chemat; sau la urgenţe. După-amiază, de la ora 16:00, merg prin saloane, după ce medicii şi-au încheiat treaba şi pot sta de vorbă cu pacienţii pe îndelete. Omul te percepe altfel atunci când vede că stai şi-l asculţi. Spitalul are cam 22 de secţii. Pe lângă locaţia centrală, unde se află şi capela, mai este lângă Catedrala Arhiepiscopală Secţia de psihiatrie şi recuperări şi în oraşul vechi Secţia de boli infecţioase. Merg la toate secţiile alternativ, dar şi în funcţie de solicitările bolnavilor, aparţinătorilor sau cadrelor medicale care mă pot suna. Eu am program şi merg zilnic la câteva secţii. Sunt câteva secţii unde ajung puţin mai rar, cum ar fi ginecologia şi neonatologia. Acolo merg la cerere sau când sunt probleme. La alte secţii, cum ar fi anestezia şi terapia intensivă, oncologia, neurologia, merg uneori chiar şi de câteva ori pe zi. Fiind spital judeţean, pacienţii se schimbă zilnic şi pot veni cazuri chiar grave după-amiază sau seara şi de aceea trebuie să merg la urgenţe, pentru că altfel pot să nu-i mai prind în viaţă. Ajung de multe ori şi reuşesc doar să mai citesc o rugăciune, în timp ce oamenii pleacă la Domnul. Am mulţumirea atunci că măcar am reuşit să fiu în acele momente cu rugăciunea alături de credincioşii aflaţi pe moarte. În spital sunt internaţi oameni de toate confesiunile. Noi nu facem prozelitism şi avem relaţii bune cu clericii din alte confesiuni, care vin şi discută cu propriii credincioşi, când sunt chemaţi.
Care este programul liturgic al capelei în care ne aflăm?
Miercurea şi vinerea slujim Sfânta Liturghie de la 8:00, de asemenea în duminici şi sărbători. Serile, de la 18:00 slujim Vecernia sau un Acatist, iar miercurea Taina Sfântului Maslu. La slujbe vin mai mult aparţinătorii, pacienţii fiind la urgenţă, în stare mai gravă, cu perfuzii şi tratamente. Oricum, după slujbe merg la saloane şi discut cu ei. Biserica este deschisă toată ziua şi oricine doreşte poate intra să se roage, să aprindă o lumânare şi să se reculeagă. Am discutat cu angajaţii de la medicina legală ca, în cazul în care va fi cineva decedat care să nu aibă aparţinător, să mă anunţe ca să facem rânduiala de înmormântare. De obicei însă persoanele decedate sunt preluate de familii după formalităţile necesare.
Cum îi vedeţi pe pacienţii internaţi aici, din punct de vedere spiritual? Care este starea lor lăuntrică?
Bolnavii sunt diferiţi. Unii sunt credincioşi, alţii mai puţin credincioşi. Uneori, când intru în salon, văd că oamenilor li se luminează faţa şi solicită să vorbească. Alţii sunt răzvrătiţi, punându-şi întrebarea de ce au ajuns în stare gravă. Eu încerc să le spun să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi chiar în medici, care lucrează cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii nu s-au spovedit de multă vreme, chiar din tinereţe şi nici nu vor să se spovedească. O parte, totuşi, mai ales când văd că starea de sănătate se agravează, acceptă să vorbească. Familia are un rol important aici. Îmi amintesc de multe ori de mama Fericitului Augustin, care s-a rugat mult pentru fiul ei. Am avut un caz în spital, internat pe gastroenterologie, un bărbat de vreo 50 de ani. Mama lui era alături de el. A refuzat multă vreme să discute cu mine. Mama lui venea la biserică plângând şi rugându-mă măcar să-i ating crucea de frunte. La un moment dat, după ce bărbatul nu mai mâncase de câteva zile, la salon a acceptat să se spovedească. M-a mişcat mult atunci credinţa mamei lui, care l-a ajutat pe fiul ei înainte de moarte. În alt caz, cu un bărbat care era în comă şi familia se ruga fierbinte la noi şi acasă, s-a trezit din comă, s-a spovedit, apoi a reintrat în comă şi ulterior a murit. Cât de mult a contat credinţa familiei!
