Bărbăția femeilor

Cu bărbăție au suferit și multe femei în închisorile comuniste din România, nu numai bărbații. Unele dintre aceste femei au fost simple, provenind din mediul sătesc și fără multă carte, altele au fost intelectuale, artiste, unele de neam bun, cu părinți bogați și școli înalte, altele de viță nobilă, având strămoși bizantini. Eleve, studente, soții sau mame.

Cine n-a auzit de Elisabeta Rizea, supranumită Eroina de la Nucșoara, care, alături de soțul ei, a ajutat gruparea anticomunistă din munți condusă de generalul Arsenescu? Pentru aceasta a făcut 12 ani de pușcărie. Nu este curajul ei demn de orice laudă, când, torturată crunt, ea nu a trădat pe nimeni, și spunea doar: „Până mor, eu tot așa lupt”?

Maria-Ioana Cantacuzino, fiica celebrului aviator de neam aristocrat Bâzu Cantacuzino, se afla în clasa a X-a când a fost arestată pentru răspândirea de manifeste anticomuniste și dusă în pușcărie în mai multe rânduri, chinuită fizic și psihic. A publicat în franceză memorii din perioada detenției, iar în română i-au fost traduse sub titlul „Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!” (pseudonimul literar al ei fiind Oana Orlea).

Despre suferințele din închisoare ale artistei Lena Constante puteți citi în cartea sa „Evadarea tăcută. 3000 de ore în închisorile din România”. Cea mai teribilă tortură a fost pentru ea că a stat singură în celulă 1827 de zile. Astăzi, cine își poate doar închipui un astfel de chin?

Alte tinere au fost arestate și condamnate în așa-zisul „lot francez”, format din eleve și profesoare de la Liceul Francez din București. Micaela Ghițescu a fost una dintre ele și a suferit 3 ani de detenție. Își povestește experiența dureroasă în cartea „Între uitare și memorie”.

Pentru vina de a fi fost fiica lui Mircea Vulcănescu, condamnat de comuniști pentru aceleași acuzații absurde ca atâtea mii de români, Măriuca Vulcănescu a făcut și ea detenție în vremurile acelea, dar a supraviețuit închisorii, spre deosebire de tatăl său.

Regimul totalitar instaurat în 1945 nu a cruțat pe nimeni. Vina era de mai multe feluri: rădăcini așa-zis nesănătoase prin faptul că oamenii făceau parte din familii boierești, înstărite, deci „dușmani de clasă” de neiertat pentru cei care propovăduiau o falsă egalitate, o orânduire a celor săraci și muncitori; împotrivirea directă față de noul regim sau susținerea luptătorilor anticomuniști, prin rezistența din munți; apartenența la partide politice în trecut sau simpla manifestare a simpatiei față de acestea și, nu în ultimul rând, afirmarea publică a credinței în Dumnezeu.

Prin umplerea închisorilor cu oameni purtând astfel de învinuiri s-a dorit o epurare a țării de „elemente dușmănoase”, dar și înspăimântarea celor rămași în libertate, spre o oarbă supunere. S-a dorit cu ardoare crearea odiosului „om nou” - sintagmă evanghelică luată și pervertită - de către noii stăpâni cu bocanci bine dresați în zdrobirea grumajilor și cu bici aspru, venit la noi din ținuturi străine de neam și credință.

Nu doar bărbații s-au opus, așadar, valului pustiitor, constrângător de orice libertate și diabolic în sine, ci și româncele au arătat bărbăție și curaj. Demnitatea lor ne face astăzi mai înalți, ne dă tăria să credem că umanitatea din noi, ca popor, nu a fost înfrântă.

Desigur, nu toți românii au avut habar cât sânge a curs în temnițe în lupta cu stăpânirea care L-a dorit dat afară pe Hristos din școli, din țară, din suflete. Jertfa celor din închisori tocmai aceasta a demonstrat, că numai cu Dumnezeu au reușit să supraviețuiască atâtor chinuri, iar cei mai mulți dintre cei care și-au dat sufletul acolo au știut că pleacă spre libertatea cerească.