„Bucurați-vă, pentru că veţi merge amândoi în Rai”

Ca să atragă spre ascultarea cuvântului Său pe poporul evreu, Mântuitorul Iisus Hristos întărea vorbele cu faptele minunate, în special acelea de a vindeca pe bolnavii și suferinzii care-i ieșeau în cale. Însă, în majoritatea timpului, chiar dacă efectul evident și imediat era vindecarea trupului, Hristos avea grijă să confere celor vindecați și iertarea păcatelor, ba chiar unora le oferea iertarea păcatelor înainte de a-i vindeca, exemplul elocvent fiind cel al vindecării slăbănogului din Capernaum, ca să arate că importanța venirii Sale în lume nu este aceea de a vindeca trupurile, ci mai de grabă de a salva sufletele, care sunt veșnice, și a le dărui accesul spre Împărăția cerurilor. Cu toate acestea, dată fiind legătura indisolubilă dintre trup și suflet în timpul vieții, până la mântuirea sufletului, trebuie avut grijă de trup. De aceea, Sfinții Apostoli au primit, pe lângă puterea de a ierta păcatele, și puterea vindecătoare de care dăduse dovadă Iisus. În acest sens, printre primele învățături creștine se află și cea a Sfântului Apostol Iacov, ruda Domnului: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacob 5, 14-15)”, subliniind, încă o dată, că tămăduirea trupului este legată de iertarea păcatelor, asemenea exemplului Mântuitorului. Astfel, încă de la Hristos și Sfinții Săi Apostoli și până în prezent, a devenit o practică în interiorul Bisericii de a ajuta bolnavii să-și recupereze sănătatea, pentru a le putea oferi apoi sau concomitent și învățătura care duce la iertarea păcatelor și la mântuirea sufletelor.

Chiar dacă de-a lungul veacurilor au existat numeroși sfinți tămăduitori, fiind imposibilă totuși tămăduirea miraculoasă a tuturor bolnavilor, acolo unde harul tămăduitor lipsea, a trebuit ca Biserica să se adapteze și să se îngrijească de cei suferinzi. Așa au apărut, pe lângă forma de organizare amintită, sfinții tămăduitori fără de arginți, oameni cu pregătire medicală, care și-au dedicat viața îngrijirii bolnavilor, devenind exemple creștine de îngrijire medicală, și care îmbină partea medicală cu cea duhovnicească, ajungând să realizeze vindecări miraculoase prin atragerea sau întoarcerea celor bolnavi la credință. În țara noastră, cu timpul au apărut așa-zisele bolnițe care nu erau altceva decât biserici în interiorul cărora erau îngrijiți bolnavii, îmbinând astfel cele două lucrări ale Bisericii (de îngrijire a sufletelor, dar și a trupurilor) într-o singură clădire, ca mai apoi să apară adevărate spitale pe lângă marile mănăstiri, în prezent existând numeroase centre paliative sub egida ­Bisericii.

În concluzie, Biserica este conștientă dintotdeauna de faptul că una dintre slujirile sale trebuie să fie aceea de a purta grijă de cei bolnavi, chiar dacă activitatea principală este aceea de a călăuzi și vindeca sufletele. Suferința este calea spre mântuire, dar prin îngrijirea bolnavilor câștigă mântuirea și cei sănătoși care se îngrijesc de aceștia. Sfântul Paisie Aghioritul mărturisea în acest sens: „Ieri seară, în timp ce mergeam la biserică pentru slujba Privegherii, am văzut un tată cu un copilaş într-un cărucior pentru invalizi. M-am apropiat, l-am îmbrăţişat pe copil şi l-am sărutat. Eşti un înger, i-am spus. Ştii asta? Apoi m-am adresat tatălui: Este o mare cinste pentru tine să slujeşti un înger. Bucurați-vă, pentru că veţi merge amândoi în Rai”.