Convertirea funcționarului public

Oricum am filosofa după lectura câtorva pagini din Sfânta Scriptură, gândul ne conduce la cugetarea că în orice timp și în oricare loc din lume conviețuiesc oameni drepți și oameni păcătoși, niciodată neutri. Dacă cineva ar suspecta această afirmație de discriminare, poate face apel la experiența proprie ca să înțeleagă că viața e o permanentă pendulare între bine și rău. Vii fiind, nu putem rămâne într-o anumită stare existențială, urcăm sau coborâm. Superficial, avem tendința să ne încadrăm pe noi înșine între cei drepți, iar pe neprieteni, în cealaltă categorie, dar în privirile Domnului lucrurile stau altfel, sunt altfel așezate.

Ispitele puterii și acumulării de bunuri materiale îi atrag foarte adesea pe oameni spre angajamente riscante și comportamente pătimașe. Fariseii și vameșii de demult au ajuns reprezentări ale mândriei și arghirofiliei, cu cores­pondențe de actualitate în limbajul comun. Bogați sau săraci, aflați pe diferite trepte sociale, tineri sau vârstnici, oamenii se luptă pentru un loc cât mai bun în societate. Profesiile publice sunt cele mai dorite trofee în această luptă și cele mai vulnerabile la virușii iubirii iraționale de sine, la folosirea celorlalți în interesul propriu și la uitarea de Dumnezeu. Psalmistul glăsuia odinioară: „Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bine, nu este până la unul” (Psalm 52, 4).

Relațiile dinamice din organismul social, condiționate de oportunitățile de putere, îi expun pe demnitarii publici mai mult decât pe simplii cetățeni la coruptibilitate, birocrație, abuzuri de putere. Asemeni lui Zaheu, mai-marele vameșilor, trebuie să găsim sicomorul în care să ne urcăm pentru a-L vedea pe Dumnezeu. Altfel, pierduți în mulțime, în micimea şi efemerul plăcerilor pământești, în goana zilnică după un profit înșelător, ne țesem colivia propriei temnițe.

Ieșirea din suficiența de sine și întâlnirea cu taina lui Hristos provoacă însă în viețile noastre acel moment zero, punctul de discontinuitate în care omul se ridică cu ochiul interior către cer. Mintea și întreaga ființă se primenesc în revelația singurului adevăr, viața noastră în Hristos: „Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ, căci voi toți ați murit, și viața voastră este ascunsă în Hristos, întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 2-3). Lumina și bucuria credinței își zidesc sălaș statornic în adâncul inimii și faptele devin credință lucrătoare.

Într-o societate majoritar creștină, schimbarea aceasta ar trebui să se vadă de la an la an, ca actualizare a darurilor Sfântului Botez. Comunitatea în care trăim are nevoie nu doar de convertire financiară, de modernizare tehnologică sau de reconversie profesională. Avem nevoie de redescoperirea temeliilor noastre spirituale și de punerea lor în lucrare în spațiul public. Cu ochii trecătorului căutând în mulțime pe vameșul Zaheu - funcționarul public convertit la bucuriile credinței, societatea noastră poate deveni mai optimistă și funcțională.