Darul și comuniunea Duhului Sfânt

Darul Duhului Sfânt este comuniunea celor credincioși, care sunt împreună (laolaltă) și au totul de obște (în comun - koina; cf. Faptele Apostolilor 2, 44), alcătuind o comunitate. Astăzi, pentru cei mai mulți dintre cei născuți din apă și din Duh și pecetluiți cu darul Paracletului, o atare afirmație poate părea excepțională, idealistă, secundară evenimentului pogorârii, mai ales că acesta este circumscris descrierii din versetele rezervate pentru lectura apostolică a praznicului (cf. FA 2, 1-11). În schimb, lecționarul liturgic al celor cincizeci de zile inaugurate la Paști dezvăluie că preaslăvirea Domnului, prin jertfa de pe cruce, prin pogorârea la iad, punerea în mormânt, biruința asupra păcatului și morții, prin înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui, este lucrată pentru inaugurarea unei vieți noi în puterea Duhului lui Dumnezeu, care este puterea iubirii jertfelnice a Treimii dumnezeiești.

Mai spectaculoasă ca descrierea venirii Duhului (FA 2, 2-3), mai surprinzătoare ca glosolalia ucenicilor și curajul mărturisitor al lui Petru (FA 2, 4-40) este viața nouă inaugurată acum. Duhul lui Dumnezeu este dat nu numai peste ucenicii ascunși de frica iudeilor în foișorul cinei de taină (cf. Ioan 20, 19-22), ci tuturor celor care, prin schimbarea mentalității și redresare baptismală, renunță la viața de până atunci pentru un mod de a gândi și de a fi dăruit de Iisus Hristos: „Pocăiți-vă și să se boteze (Metanoēsate kai baptisthētō) fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt” (FA 2, 38).

Grupul restrâns al ucenicilor și cei dispuși să accepte critica și soluția lui Petru - adăugați zilnic de Dumnezeu pentru salvarea lor (FA 2, 47) - duc o viață radical nouă, perseverând „în învățătura apostolilor și în împărtășire/ părtășie (koinōnia, deci comuniune), în frângerea pâinii și în rugăciuni” (FA 2, 42). Este o experiență completă și continuă, deoarece toți cei care credeau „în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii” (FA 2, 46). Această comuniune cotidiană este susținută de disponibilitatea unei totale dăruiri, deoarece „își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (FA 2, 45). Rezultatul este incredibil: „Inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut (comunității sau adunării credincioșilor) erau una și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște. Și cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos și mare har era peste ei toți. Și nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute, și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință” (FA 4, 32-35).

Descrierile de mai sus nu trebuie confundate cu utopica pretenție a ideologiei comuniste de a crea o societate egalitaristă, în care totul să fie obligatoriu „la comun”. Este restrictivă și ideea că (oricum) acel duh al comuniunii creștinismului primar este conservat de comunitățile monahale pentru toată Biserica. Intimidați de recentele perspective neomarxiste de (re)impunere a controlului tiranic al autorității asupra indivizilor, majoritatea creștinilor sunt captivi, mai degrabă, privatizării Duhului și, în ultimă instanță, a religiei; nu atât în sensul a ceea ce unii dintre teologii contemporani denunță drept o retragere a religiei din zona publică, dar mai ales al manifestării credinței în sfera subiectivismului religios, prin care creștinismul încetează a fi revelația iubirii Dumnezeului Treime de persoane, iar evlavia devine o componentă a individualismului, confundându-se împotriva comuniunii Sfântului Duh (koinōnia tou Hagiou Pneumatos - 2 Corinteni 13, 13) cu o variantă de sentimentalism și/ sau cu o metodă de igienă a emoțiilor. Or, a trăi și a umbla în Duhul, pentru a încheia în cheie paulină, presupune a fi creștin nu în competiție sau în pofida celorlalți, ci unind lupta lăuntrică cu susținerea reciprocă, asceza și solidaritatea, experimentând și împărtășind, astfel, „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni 5, 22-26; 6, 1-2).