Datorii interioare

„Plătește-mi ce-mi ești dator” (Matei 18, 28). Între atâtea datorii și îndatoriri, ajungem să uităm Cui datorăm mai mult decât putem returna vreodată. Gândul de a ne înstăpâni pe bunurile acestei lumi trecătoare ajunge să ne tâlhărească de propriul nostru suflet. Datornicul nemilostiv uită repede cum implora el însuși să fie scutit de imensa sa obligație financiară și se repede la spolierea celui mai slab fără nici un scrupul. De ce? Pentru că se află încă sub iluzia proprietății. Datoria sa imensă era o povară. Odată eliberat de aceasta, se aruncă asemenea unei păsări de pradă asupra victimei sale, dornic să-și recupereze ceea ce n-a fost niciodată, pe deplin, al lui.

Goana după avere a devenit astăzi mai mult decât o patimă, a devenit aproape un instinct. Acumularea de proprietăți, îmbogățirea propriilor conturi, dorința de a parveni cu orice preț îndeamnă la o sporire nesănătoasă a ambițiilor de tot felul. Oamenii nu mai reușesc să realizeze că, pe măsură ce se îmbogățesc exterior, mai ales în detrimentul altora, prin orice fel de mijloace, fie acestea legale sau nu, își sărăcesc propria viață interioară. Îndatorarea lor sufletească depășește cu mult îmbogățirea lor pământească. Lor li se adresează cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Vai vouă care clădiți casă lângă casă și grămădiți țarini lângă țarini până nu mai rămâne nici un loc, ca să fiți numai voi stăpânitori în țară!” (Isaia 5, 8). Și tot acestor oameni, care au o conștiință împietrită și fac rău aproapelui pentru a se îmbogăți, li se adresează și cuvântul din pericopa din Evanghelia după Matei care se citește astăzi: „Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine?” (Matei 18, 33).

Tot ceea ce primim bun din mâna lui Dumnezeu constituie o îndatorare a noastră - responsabilitatea de a face bine aproapelui. Înstăpânindu-ne peste bunurile lumii create ca și cum ar fi ale noastre și excluderea necruțătoare a aproapelui de la orice fel de împărțire a acestora ne arată propria tiranie sufletească. Ce vom face în ziua în care Dumnezeu ne va cere datoriile înapoi? Cum le vom plăti? Cel care are o datorie sufletească nu o poate achita dacă este lipsit de virtutea milosteniei. Doar dăruind altora din puținul nostru, iertând, rugându-ne, înțelegând nevoia celuilalt plătim propriile noastre restanțe sufletești. Toți suntem datornici înaintea lui Dumnezeu. Însă unii sunt datornici nemilostivi, iar alții sunt datornici milostivi. Cei milostivi își cunosc marea povară sufletească a păcatelor și sunt recunoscători pentru iertarea pe care Dumnezeu le-a acordat-o în repetate rânduri. Ei oferă aproapelui cele exterioare ale lor și nu îi cer în schimb nimic, fiind conștienți că, în felul acesta, urmează, chiar dacă într-o formă limitată, exemplul Părintelui ceresc. Cei nemilostivi, însă, chiar dacă sunt iertați de datorii imense, nu dau nimic aproapelui din cele ale lor, ba chiar îndrăznesc să se răzbune împotriva acestuia, cerându-i cu aroganță puținul de care dispune sau chiar cele pe care nu le poate oferi. Pentru cei din urmă, cuvântul Scripturii este limpede: „Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă” (Iacov 2, 13).

Când ne preocupăm prea mult de ce ne datorează alții, ajungem să uităm cât de mult datorăm noi înșine Bunului Dumnezeu. Prin milostenie, oferind ajungem să dobândim, așa cum prin iubirea de bani, îmbogățindu-ne exterior, sărăcim de fapt sufletește. Să nu uităm că plecăm din lumea aceasta în Împărăția lui Dumnezeu cu o singură comoară: ceea ce am oferit, nu ceea ce am acumulat.