Drumul nostru și al Domnului prin pătimire spre Înviere

Săptămâna Pătimirilor este pentru fiecare creştin un exerciţiu de trăire, de empatie a lui cu Dumnezeiescul Învăţător, dar şi de parcurgere a unei etape esențiale din timpul sacru. Nu mai departe, aceste câteva zile premergătoare Sfintelor Paşti sunt şi un bun prilej de stabilire a priorităţilor şi de a alege cum să ne pregătim pentru sărbătorirea Învierii Domnului. Ne pregătim pentru bucurie, dar mai întâi gustăm din durere, aşteptăm biruinţa vieţii, dar trecem prin durerea şi înfrângerea, cel puţin aparentă, a morţii.

Dar bucuria Învierii Domnului trebuie să fie precedată în mod obligatoriu de reflecţia asupra inconsistenţei naturii umane, a lipsei de recunoştinţă faţă de binefăcătorul ei şi, mai ales, a uşurinţei cu care omul uită binele făcut.

Procesul şi pătimirea Domnului din Joia Mare ne arată că de la entuziasmul orb şi până la ură nu este decât un pas, că mulţimea care îşi salută victorios binefăcătorul se poate întoarce împotriva lui într-un timp foarte scurt, dacă este manipulată abil. Peste toate acestea ne confirmă o dată în plus că frica paralizează orice sentiment uman şi orice urmă de solidaritate. Singurătatea Domnului în timpul pătimirilor Sale ne arată că până şi Dumnezeu se poate întrista, mai ales atunci când omul îi întoarce spatele și uită atât de uşor binele făcut. Sunt convins că acesta este cel mai mare păcat. Dar în tot acest episod dramatic al Patimilor ne apar şi figuri luminoase, de oameni curajoşi, onești, altruiști, precum cea a lui Simon Cireneul, care a făcut un bine Mântuitorului și, fără să ştie, a purtat Crucea Domnului.

Punerea în mormânt a Domnului din Vinerea Mare este momentul tristeţii maxime, trăit prin inima Maicii Sfinte care ne cheamă la solidaritate cu suferinţa Fecioarei şi la gesturi de mângâietoare umanitate, precum aducerea florilor sau plângerea și cântarea acestei dureri. Moartea ne dă sentimentul că numai solidaritatea o poate învinge şi din înfrângere o poate transforma în biruinţă în orizontul speranței.

Sâmbăta Sfintelor Paşti este tainicul moment în care doar tăcerea întregii făpturi te poate face să auzi că deja, în adâncurile iadului, a început învierea. Această zi este una a tăcerii desăvârşite şi a reculegerii în faţa mormântului sfânt, regăsit în mod real în Altarul fiecărei biserici, din care va răsări învierea într-o revărsare de imnuri şi lumini.

La capătul acestui drum, Învierea ni se prezintă drept garanţia cea mai spectaculoasă pe care Domnul ne-o face că moartea nu există şi că, dincolo de aparenţa înfrângerii, moartea aduce deja semințele noii vieţi. Din această viață nouă trebuie să ne împărtășim, într-un urcuș necurmat, cu fiecare Sfântă Înviere și nu să revenim la viața banală, irelevantă din care am încercat să ne smulgem în timpul postului.

Dar, mai presus de toate, nu trebuie să uităm totuşi că pentru a ne bucura de Duminica Învierii se cuvine să trecem prin Joia nerecunoştinţei, prin Vinerea înmormântării şi prin Sâmbăta tăcerii, alături de Domnul, dar şi de fiecare semen al nostru.