Duminica celebrării credinței

În Duminica Ortodoxiei, Biserica sărbătorește triumful adevărului credinței creștine formulate la al șaptelea Sinod Ecumenic, din 787 (Niceea), ca apărare a închinării și venerării sfintelor icoane și moaște, după decenii de prigoană. Era o încununare a întregului șirag de șase Sinoade Ecumenice anterioare și a întregii învățături dogmatice a experienței Bisericii transpuse în „monumentele” scrise ale Sfintei Tradiții, printre care se vor număra ulterior şi sinoadele de la Constantinopol din 879-880 şi cele isihaste, din 1341-1352, în care este validată învăţătura despre energiile necreate a Sfântului Grigorie Palama.

Al şaptelea Sinod Ecumenic, celebrat la Duminica Ortodoxiei, include implicit învăţătura de credinţă anterioară formulată la celelalte sinoade cu caracter ecumenic, rezumând importanța Întrupării celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, a Fiului lui Dumnezeu, Logosul născut din veşnicie din Tatăl, trimis de Acesta pentru a Se naşte ca om de la Duhul Sfânt din Sfânta şi Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru a noastră mântuire şi îndumnezeire. Este esenţială în evlavia credincioşilor, aflaţi pe calea Postului Mare, această profundă învățătură creştină, întru totul folositoare şi mântuitoare, a distincţiei între adorarea Fiinţei Celei neapropiate a Sfintei Treimi, pe de o parte, şi venerarea sfinţilor, îngerilor, Sfintei Cruci, moaștelor şi obiectelor sfinte, prin care ni se comunică nouă, oamenilor, harul dumnezeiesc mijlocit de sfințenia aleselor ipostasuri pictate. Ele călăuzesc, mijlocesc şi constituie modele atât pentru noi, cât și pentru cei care s-au atins în timpul vieţii lor de materia în care noi găsim azi semnele sfinţirii şi urmele impregnate de har ale prezenţei divino-umanităţii sfinţitoare, care ne înrâuresc, ne ajută şi ne dau putere.

Formularea dogmatică în cadrul Sinoadelor Ecumenice a fost un remarcabil şi inovator efort de transpunere a Revelaţiei semitice despre Unicul Dumnezeu creator, Legiuitor şi Iubitor deopotrivă, în cadrele îndelung-rafinatei, încă din Antichitatea precreştină, gândiri şi limbi greceşti, un instrument providenţial şi vehicul exemplar pentru universalizarea mesajului creştin. Paul Evdokimov afirma că „dogma este substanţa ebraicii desenată cu scriitura infinit rafinată a grecilor”, iar părintele Georges Florovsky afirma în Căile teologiei ruse că elenismul, ca expresie a dogmei, icoanei şi Liturghiei, a devenit o „categorie eternă a experienţei creştine”, iar elenismul creştin „nu poate fi de aceea nici ignorat, nici eliminat”, ci rămâne „o dată invariabilă” pentru întreaga teologie viitoare. Fără nici o conotaţie naţionalistă sau filetistă, „a renunţa la patrimoniul grec echivalează cu suicidul eclesial”; „elenismul a fost integrat în Biserică” şi „când un teolog începe să creadă că «categoriile greceşti» sunt demodate, aceasta înseamnă că a păşit în afara ritmului comuniunii. Teologia nu poate fi universală (catolică) decât prin elenism”.

Această duminică ne aduce aminte de strânsa legătură şi interdependenţă dintre conţinutul credinţei ca dogmă şi evlavia nevoinţei ascetice a etosului liturgic în Biserică. Dogma este piedestalul pe care se eşafodează întreaga vieţuire tainică în Hristos a întregii Preasfintei Treimi de către om.