„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”

Așa mărturisea Blaga în „Sufletul satului”, o convorbire imaginară cu o „copilă” ca și cum îi lăsa o moștenire căreia să-i poarte mare grijă ca de propriul viitor. Venit din de demult, unde basmele spun tot ce a fost „odată ca niciodată”, sufletul satului are ritmul pământului care preia pe cel al cosmosului întreg, al armoniei definite de Leibniz ca recuperare a unității din diversitate. E un loc privilegiat, unde, spunea țăranul cu smerenie, „ne-a lăsat Dumnezeu”, anume ca să împlinim misiunea dată în Rugăciunea Tatăl nostru, să-I sfințim numele pe pământ cum este sfințit în cer de către înger. Așa e pentru că aici „se vindecă setea de mântuire” prin lacrimile tainice de pocăință ale sufletului „prund de păcate”. Mai multe se pot afla din discursul de recepție rostit în Aula Academiei Române, în ziua de 5 iunie 1937. Actul în sine are valoarea unei metafore câtă vreme, după cum scrie autorul „Trilogiei culturii”, nu este invocată personalitatea al cărui loc îl lua după cum era îndătinarea academică. Nu, nu era vorba de un „nemuritor” care împărtășea, totuși, soarta celor de rând. Era vorba de „o prezență” mereu vie, „deși nemuritoare, deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără nume - despre satul românesc”. Însuși faptul în sine că nu are un nume, dar fiecare sat are un nume, e un semn al veșniciei ivite ca stelele în adâncuri pentru care îndeamnă: „Zodii sunt și jos sub țară,/ fă-le numai să răsară/ Sapă numai, sapă, sapă,/ până dai de stele-n apă” și motivația „Ctitor fii fântânilor,/ ce gura, inima, ne-adapă”.

Cine l-ar putea contrazice pe Blaga? Satul are un suflet, ce amintește de suflarea de viață pe care Părintele Ceresc a dat-o omului făcut din pământ după „chipul și asemănarea Sa”. Satul de odinioară era o icoană a creației cuprinzând, ca într-o îmbrățișare, pământ cu podoabele lui și cer și oameni și morminte. Povestește Blaga cum, copil fiind, a întrebat pe altul cum e să fii mort. Răspunsul a fost uluitor: la fel cum este să fii viu. Adăuga în înțelepciunea purității sufletului său, așa după cum stau împreună oamenii, deopotrivă vii sau morți. Satul este un cosmos, o armonie cerească, rânduită în jurul Bisericii, iar ea invocă o rugăciune de mulțumire înălțată din inimă ca dintr-un altar al sufletului smerit. Pe registrul altei sensibilități, cam în același timp cu Blaga, sufletul rănit al lui Rilke se tânguia: „Căci, Doamne, marile orașe/ pierdute sunt și despletite”, locul unde oamenii „trăiesc greu și rău... ei însă sunt și nu mai știu că sunt...”.

Ne întoarcem la filosoful-poet care află susurul veșniciei în cumpătarea omului care a înțeles adâncul tâlc al vremelniciei: „Când între lipsă și prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Și cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?” E ca și cum cuvântul s-ar odihni la umbra cântecului, a sunetului care străbate ca un râu cu apă vie generații după gene­rații, doinind ca o mângâiere care alină durerea de a nu fi părtași la lumină. Hronic scris în inimă și minte, limba este ca un ogor roditor de frumuseți, mărturii ale veșniciei și preabunii noștri strămoși nu vorbeau de moarte, ei... plecau „în lumea de dincolo”, între aici și dincolo putând afla cărările pomenirii ca punte între două realități desprinse din lumină. Se spunea odinioară că omul, simplu, „a plecat la Domnul”, unde îl așteaptă judecata lui Dumnezeu, iar omul „fără frica lui Dumnezeu” era ca și cum nu ar fi fost. Era atât de îndătinată această credință, încât am putea defini omul ca ființa cu frică de Dumnezeu. Această seninătate își trage puterea din credința în nemurirea sufletului, cum afirma Simion Mehedinți și nu doar el. Sau mai poate fi un ecou prin vremi al cuvintelor Sfântului Apostol Andrei, umblător pe aceste meleaguri, care atunci când vindeca miraculos un bolnav, refuza orice recompensă, dar cerea „sufletul pentru Hristos”. Mai învăța apostolul care strigă „Am aflat pe Mesia!” că nu suntem ai vremii ca astfel să fim dizolvați de timp. Mai degrabă suntem călători spre cele de sus... Aparți­nem Celui ce își arată milostivirea. Suntem ai Celui ce este Prea bun și pentru asta scăpăm de cele rele. Satul este „gura de rai” (nu raiul), loc al mărturiei că noi „locului ne ținem”. Odinioară, țăranul nu se numea pe sine altfel decât om sau creștin, care și-a făcut din răbdare hrană pentru sărăcia lui, armă de apărare și chezășie a mântuirii.

Da, veșnicia s-a născut la sat pentru că acolo se întâlnesc într-o unitate sfântă și sfințitoare Dumnezeu, pământul și omul. Lucian Blaga în „Satul minunilor” ne încredințează că „Legi răsturnând și vădite tipare/ minunea țâșnește ca macu-n secară/ cocoși dunăreni își vestesc de pe garduri/ Duminica lungă și fără de seară”.