Iertarea vindecătoare

Există un interes crescut, în ultimii ani, pentru cercetarea psihologică a conceptului de iertare, de unde şi denumirea de psihologia iertării. Psihologul clinician Harriet Lerner şi-a intitulat cartea chiar aşa, „Psihologia iertării”, în care descrie conceptul dintr-o perspectivă mai apropiată celei religioase. Autoarea americană consideră iertarea o virtute şi spune că, „odată cultivată, asigură sănătatea trupului și, mai cu seamă, a sufletului”. În aceeaşi zonă de studiu, a psihologiei iertării, specialiştii au identificat atribute ale personalităţii celor iertători: au mai puţine emoţii negative - anxietate, depresie, ostilitate -, sunt persoane mai puţin ruminative (nu au frământarea unor idei obsedante), mai puţin narcisice, mai puţin exploatatoare şi sunt mult mai empatice. Predispoziţia de a ierta este tot mai clar asociată în psihologie cu stabilitatea emoţională, astfel putându-se interpreta că una din cauzele instalării depresiei şi anxietăţii, o problemă serioasă în zilele noastre, se referă la incapacitatea, refuzul de a ierta celor care ne greşesc, ceea ce indică o insuficienţă sufletească, şi nu psihică.

Conceptul de iertare este mult mai complex şi chiar dacă psihologia preia din sensurile religioase ale iertării, unde îşi are rădăcina de fapt, este limitată în sondarea profundă a câmpului spiritual. Sunt diferenţe majore în teoretizare, având în vedere numai faptul că psihologia clasifică iertarea în mai multe forme: iertarea de grațiere, de scuzare, de negare și de uitare. Fără o interiorizare reală a iertării, o asumare a ei conştientă, care schimbă cu totul personalitatea, felul de a fi şi, în consecinţă, raportarea faţă de cei care ne greşesc, nu se poate obţine vindecarea. O reacţie de genul „iert, dar nu uit” arată o acceptare a iertării la nivelul intelectului, nu şi al inimii. Există, de asemenea, un soi de literatură, situată la limita psihologiei ştiinţifice, a citatelor, validate de oameni pentru că au fost enunţate de personaje celebre şi după care se ghidează în încercările de a practica iertarea. O abordare, de exemplu, în maniera „Întotdeauna iartă-ţi duşmanii, nimic nu-i supără mai tare”, citat atribuit se pare în mod eronat lui Oscar Wilde, nu trimite în esenţă la iertare, ci ­inspiră mai degrabă la o metodă de agasare a celor care ne fac rău. Citatul ar aparţine, în realitate, lui Percy Colson, care, în 1949, oferea „reguli de viaţă” într-un articol despre Oscar Wilde, apărut într-o publicaţie londoneză.

Abordarea duhovnicească cuprinde iertarea în toată complexitatea sa, iar aici nu vorbim despre un concept, ci despre a trăi viaţa după modelul divin: iertăm, așa cum ne iartă pe noi ­Dumnezeu. Expertiza o au Sfinţii Părinţi, care deţin metodologia psihoterapeutică, ortodoxă, fundamentată pe iubire şi iertare. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea într-o omilie: „Gândește-te că toți suntem ca într-un spital în care fiecare trebuie să ne îngăduim cu boala lui. Nimeni nu acuză pe altul că i s-a îmbolnăvit un anume mădular. Știindu-se și el bolnav, trece mai ușor și suportă mai lesne manifestările celuilalt”. Acelaşi Sfânt Ioan Hrisostom arată că iubirea ni-l înfăţişează pe aproapele ca pe noi înşine şi ne învaţă să ne bucurăm pentru bucuriile şi izbânzile lui ca şi când ar fi ale noastre, precum şi să fim îngăduitori cu slăbiciunile lui ca şi cu ale noastre.

Toţi Sfinţii Părinţi învaţă ca, atunci când cineva ne greşeşte, să ne aducem aminte de cuvintele lui Iisus Hristos către Petru, să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte (Matei 18, 22). Putem fi iertători şi permanentiza această stare doar dacă iertăm din iubire, singura formă de iertare vindecătoare.