În căutarea Împărăției și dreptății lui Dumnezeu sub semnul Sfinților Petru și Pavel

Suprapunerea Duminicii a 3-a după Cincizecime cu sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel aduce o direcție specifică în receptarea mesajului Bisericii. Praznicul are față de această duminică un rol similar celui pe care îl are lectura apostolică de la Liturghie în legătură cu fragmentul evanghelic precedat. Martiriul celor doi apostoli este cheia orientării fiecărei generații de creștini către moartea conciliatoare a Domnului și viața Sa mântuitoare, de a căror asumare depinde experimentarea nedesăvârșirii acestei lumi ca o platformă de căutare a Împărăției și dreptății lui Dumnezeu.

În duminica menționată deja, calendarul anunță succint conținutul Evangheliei care vorbește despre grijile vieții (Matei 6, 22-33). Acestea sunt enumerate rezumativ, pentru ca preocuparea obsesivă pentru hrană și îmbrăcăminte să facă loc căutării Împărăției și dreptății lui Dumnezeu pentru cei care se salvează, primind să trăiască viața Domnului. Nu pentru a se lipsi de cele necesare, ci pentru a trăi cu nădejdea că Domnul se îngrijește de toți și de fiecare în parte, ca de altfel de întreaga Sa creație. Mai ales că Împărăția și dreptatea lui Dumnezeu privesc viața de acum și de aici, nu o situare utopică. Nu sunt căutate evadând (topic sau temporar), ci întemeiați în harul divin, care face posibilă fiecare strădanie de a întrupa credința într-un mod de viață ca o slujire exclusivă a lui Dumnezeu (cf. Matei 6, 24), preocupați de curățenia și de rafinarea lăuntrică, duhovnicească, odată ce întreaga noastră ființă, văzută și nevăzută, nu se limitează la cele care o susțin vremelnic. În termeni paulini, chemarea-promisiune din finalul pericopei evanghelice este înțeleasă ca împăcare cu Dumnezeu prin faptul că Fiul Său întrupat a murit pentru cei păcătoși (adică pentru fiecare dintre noi și pentru noi laolaltă, când încă eram neputincioși). Nădejdea care face posibilă încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, „nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 2), este susținută de îndreptarea noastră prin sângele Domnului care, vărsat din iubire pe cruce, arată dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Această iubire „s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5) și se experimentează „în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde” (Romani 5, 3-4). Lucrarea acestei iubiri împărtășite devine prilej de exaltare în suferințe, nu de lamentare și autovictimizare cu privire la încercări sau lipsuri.

Celebrarea martiriului celor doi apostoli arată că mesajul duminicii este întrupat pe urmele Domnului de cei pentru care propovăduirea lui Iisus, Care este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 16), trimite la o viață în care exced ostenelile, claustrarea, agresiunea fizică (și nu numai), marginalizarea, lipsurile și pericolul morții (cf. 2 Corinteni 11, 23 și urm.). Toate asumate ca răspuns la iubirea jertfelnică a Mântuitorului definesc o înțelepciune paradoxală, un răspuns pe care îl primește Apostolul Pavel după ce se roagă de trei ori, asemenea Domnului în Ghetsimani înaintea pătimirilor: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (cf. 2 Corinteni 12, 9).

Descoperirea acestei înțelepciuni este dumnezeiască atât la Petru (cf. Matei 16, 17), cât și la Pavel (cf. 2 Corinteni 12, 1-7), iar mărturia apostolilor este lucrătoare prin Biserică până la sfârșitul veacurilor. Promisiunii cu privire la mărturia lui Petru, edificatoare pentru Biserica lui Hristos, îi corespunde destinul martiric al celor doi apostoli, transmis ca o moștenire fiecărei generații aflate în căutarea Împărăției și dreptății lui Dumnezeu.