În ce pace să mai sperăm?

Pacea este o realitate ale cărei beneficii se văd mai ales atunci când lipsește, deși are în spate jertfa a sute de milioane de oameni, care și-au făcut din ea un ideal pentru care au putut să moară. Nimeni nu contestă că de multe ori pacea este mult mai greu de gestionat și de apărat pe termen lung decât războiul. Tocmai pentru pace lumea noastră modernă cheltuiește enorm de multe resurse pentru a o apăra (sisteme de apărare, educație, servicii publice, diplomație) și cu toate acestea ea rămâne fragilă și ușor de contestat. Astăzi devine aproape o obișnuință să vedem cu câtă ușurință lumea renunță la pace și la cât de rapid subscrie unor realități dureroase și nedrepte care se derulează rapid în fața noastră prin aceste războaie, care se multiplică tot mai rapid și pentru care se găsesc scuze și motivații diverse.

Nimeni nu contestă dreptul unui popor la libertate și la a-și rândui viața potrivit idealurilor și crezurilor sale, dar nici un om responsabil și cu conștiință nu poate vedea în ura dezlănțuită și în teroare sau în setea de răzbunare sau interese personale mobile care pot îndrepta lucrurile și corecta anumite nedreptăți ale istoriei.

Pacea arată că oameni cu păreri și credințe diferite pot sta laolaltă și că, în ciuda a ceea ce îi separă, între ei nu mai există distanță și pot locui împreună într-un orizont al speranței. Nouă, creștinilor, ne este ușor să vedem în posibilitatea ca lumea să trăiască în pace tocmai semnul că în primul rând pacea este o realitate lăuntrică, ce izvorăște din împăcarea omului cu Dumnezeu. Din această conciliere pe verticală rezultă și posibilitatea ca omul să își poată vindeca contradicțiile interioare, care fracturează ființa lăuntrică și care o mențin în stare de conflict, cu sine și cu semenii. Fără o astfel de reconciliere interioară, pacea transpusă în lume rămâne foarte fragilă și departe de a fi consolidată.

Fără o pace interioară în ființa fiecărui subiect și fără o reconciliere a conștiinței oamenilor care s-au aflat la un moment dat în război, pacea în lume nu poate fi menținută decât cu armele și pe termen scurt. Privind așa lucrurile ne dăm seama că atât continentul nostru, cât și lumea în ansamblul ei sunt încă fracturate de conflicte înghețate și de contradicții istorice, de conștiințe încărcate de generații, pentru vindecarea cărora poate nu am făcut tot ce era necesar.

Se pare că pentru ca lumea să își dorească să trăiască în pace nu este suficient să i se ofere doar perspectiva de confort și bunăstare și pe cea a libertăților, care astăzi sunt multiplicate haotic. Pentru pace este nevoie de vindecarea rănilor pe care trecutul le mai poartă și de o reconciliere profundă între oameni. Să nu uităm faptul că pacea în Europa postbelică a fost cu adevărat posibilă doar în momentul când francezii s-au împăcat cu germanii în 1963. De aceea istoria poate fi un bun început în vindecarea rănilor care împiedică lumea să ajungă la o pace statornică.

Dar în fața istoriei se prezintă și conștiința fiecăruia, care poartă în sine atât vina proprie, dar o moștenește și pe a celor de dinainte, și care transmite aceste ulcerații ale urii și războiului ca pe o zestre otrăvită urmașilor. Aceste conștiințe trebuie vindecate cu răbdare și cu stăruință, dar și cu convingerea că un astfel de proces este lent și de durată.

Violența, amenințarea și ignoranța arogantă sau autosuficiența care se manifestă în istoria și în politica recentă nu vor duce la mai mult calm și la mai multă pace între popoare, pe care istoria le-a forțat la un moment dat să trăiască împreună. Ignoranța și aroganța dăunează mai mult păcii decât suferința comună. Doar timpul și buna înțelegere pot duce la o pace de durată, dar și puterea fiecăruia de a aduce pacea în jurul lui.

Și ne mai trebuie un lucru: să fim învățați și să știm cum să ne rugăm cu adevărat lui Dumnezeu pentru pace. Fără duhul păcii care ne animă credința nu putem să Îi aducem nici un fel de dar sau de jertfă de laudă. Cred că pentru pace trebuie să ne rugăm clar, limpede, fără echivocuri, având curajul de a pune degetul pe rana sângerândă a războiului și lăsând ca măcar o clipă istoria aceasta dură a lumii aflate în conflict să pătrundă și în universul Bisericii și al rugăciunii noastre, pentru a ieși de acolo mai vindecată și mai întărită în speranța că pacea este posibilă, în primul rând, ca dar al lui Dumnezeu.