Mâhnirea lui Hristos

Chiar dacă tânărul bogat pleacă întristat de lângă Mântuitorul Hristos după ce aude că trebuie să scape de povara bogăţiei care îl apăsa şi să meargă în cel mai liber mod cu putinţă ca să-I urmeze lui Rabi Iisus din Nazaret, zicala despre cămilă ne sugerează că şi Învăţătorul a rămas mâhnit. Ucenicii nu înţelegeau ce se întâmplă, cel mai probabil. Iată, un om bogat, care ar fi putut ajuta misiunii, i-ar fi scutit de mers prin cetăţi cu gândul dacă vor avea ce mânca sau unde vor dormi, fiind deja totul asigurat de acel virtual sponsor. Cu toate acestea, Mântuitorul îi cere ceva ce pentru tânăr pare imposibil. Şi apoi, dacă nici măcar bogaţii, cei care şi-ar fi permis cele mai scumpe jertfe pentru iertarea păcatelor săvârşite, pe care le presupunea Legea Veche, adică taurii îngrăşaţi special pentru aceasta, nu pot intra în Împărăţie, întrebarea lor pare de înţeles. Tot Mântuitorul le răspunde că Dumnezeu poate mântui pe oricine, indiferent de starea în care se află, pentru că la El „toate sunt cu putinţă”. Aşa cum a fost cu putinţă să zămislească oarecând Sarra, Elisabeta, Ana, să nu se mistuie rugul din munţii Sinai, să se rupă marea şi Iordanul în două şi câte altele pe care le-a făcut Dumnezeu doar pentru ca noi să credem în puterea şi tăria Lui.

Mântuitorul rămâne cu siguranţă mâhnit, pentru că tânărul era râvnitor şi putea fi un ucenic de mare ajutor. Avea însă să ajungă Saul din Tars la această măsură a propovăduirii către toţi, indiferent de avere şi neam. Înainte de a merge spre Pătimirea cea de bunăvoie, Mântuitorul spune că sufletul Îi este „întristat până la moarte”. De ce era întristat? De ce era mâhnit? Oare nu pentru că oamenii, care văzuseră minunile, vindecările, înmulţirea hranei, învierile s-au rezumat doar la ceea ce le convenea şi la ceea ce aşteptau ei de la Dumnezeul din minţile lor? Oare nu pentru că ucenicii cei mai apropiaţi aveau să deznădăjduiască, unii chiar să se lepede de El şi apoi toţi să revină la vechea lor preocupare? Oare nu era mâhnit Mântuitorul pentru că oamenii erau, ca şi azi, utilitarişti, fără să viseze la Împărăţia care e atât de minunată încât nici nu poate fi descrisă cu cuvinte sau prin imagini? Oare nu era trist pentru că omul a căzut atât de mult, încât fără ajutorul harului Duhului Sfânt nu mai poate face nici o mişcare spre Dumnezeu, în mod liber, fiind atras permanent spre „hainele de piele” cele animalice?

De aceea amintirea permanentă a Numelui lui Hristos ne ajută atât de mult! De aceea rugăciunea cea de taină a omului lăuntric este cea care pune în mişcare inima noastră în drumul ei anevoios, plin de hăţişuri şi alunecuşuri spre Împărăţie. Largă este calea pe care poţi aluneca în marea prăpastie, însă Biserica, adunarea sfinţilor adică, ne cheamă să ne agăţăm de firele subţiri care ne arată cărarea îngustă spre Raiul lui Dumnezeu, unde sunt El şi sfinţii întru care se odihneşte, aşa cum minunat glăsuieşte ecfonisul slujbei de dimineaţă.