Mergem la duhovnic sau la psiholog?

În ultima vreme, constatăm o prezență sporită a psihologiei în viața societății: de la testele cu care ne-am obișnuit la angajare sau obținerea unui permis de conducere până la o explozie de oferte pentru cursuri, traininguri, metode de consiliere și coaching, dezvoltare personală etc.

Ca urmare, pentru un om al Bisericii este firească întrebarea care ar fi poziționarea teologiei față de psihologie, mai ales că există tentația de a duce la extreme poziționarea lor: unii consideră că duhovnicia și psihologia sunt cam același lucru, alții consideră că sunt total opuse. Mai există și a treia situație, când între ele se face confuzie, unii alergând la preot având probleme de competența psihologului, alții considerând că psihologul este înlocuitorul modern al preotului (considerat învechit sau retrograd). Pentru a înțelege mai bine, să ne imaginăm că omul seamănă cu un automobil. Acesta se poate deplasa doar dacă are sistemele sale funcționale (motorul, frânele, direcția etc.). Direcția în care se îndreaptă automobilul e însă alegerea șoferului. Ei bine, specialistul care se ocupă de buna funcționare a sistemelor este psihologul, în vreme ce îndrumarea conducerii automobilului spre diverse destinații „bune” este apanajul duhovnicului.

Altfel spus, psihologia se ocupă cu sănătatea sistemului psihic al omului, care ne „duce” prin viață, teologia călăuzește persoana umană pe drumurile vieții, spre destinații sigure și folositoare. Astfel, relația teologiei cu psihologia nu este mult diferită de relația ei cu medicina. Dacă cea din urmă are ca domeniu funcționalitatea trupului uman, psihologia se ocupă, așa cum îi spune și numele, cu știința psihicului, înțeles ca locul de organizare a proceselor psihice care intervin între stimulii din viața noastră și răspunsul nostru la aceștia. Desigur, teologia și psihologia interferează foarte mult, având puncte comune și, desigur, diferențieri. De aici și tentația de a le amesteca sau a face confuzii între ele. Aici este însă rolul dialogului dintre cele două domenii să facă lumină și, de ce nu, o colaborare cât mai rodnică, având în vedere că mulți semeni se confruntă cu fenomene grave în societate: adicții, anxietăți, tulburări de personalitate, stres, fobii etc. Interesant este că, dacă ne uităm în istorie, psihologia pare o știință derivată din teologie. Și așa și este. Fiind încununarea științelor, prin conferirea de sens vieții și activității științifice, teologia conține o mare parte de practici duhovnicești care, în timp, prin metode științifice, au fost analizate, măsurate, filtrate și chiar certificate de către psihologie. Ce altceva sunt iertarea, smerenia, iubirea de semeni, dacă nu practici duhovnicești pe care le putem regăsi și în procesul psihoterapeutic, denumite un pic altfel: trecerea peste situații, asumarea limitelor, altruismul etc.?! Și asta este cea mai mare bucurie a timpului nostru (mai ales pentru cei care încă se îndoiesc de folosul credinței sau caută „dovezi științifice” în credință): faptul că apar din ce în ce mai multe studii care demonstrează că practicile duhovnicești ale credinței au mare folos nu doar pentru viața spirituală, ci chiar și pentru viața sa psihică, firească (cum ar zice Sf. Ap. Pavel, pentru omul firesc). Este și motivul pentru care credința religioasă este luată în calcul în psihoterapie. De altfel, de ceva vreme există în spațiul Ortodoxiei această percepere a vieții creștine ca o formă de psihoterapie: există numeroase cărți despre psihoterapia ortodoxă, înțeleasă drept cea mai înaltă formă de tămăduire a tulburărilor sufletului și, ca latură specială față de celelalte școli de psihoterapie, de punere a omului în comuniune cu Creatorul său (vezi ­Mitropolit Hierotheos Vlachos sau Jean-Claude Larchet).

Cine citește cu atenție scrierile Sfinților Părinți, mai ales cele privind despătimirea sufletului, poate observa că, practic, lucrarea mântuirii este, cum spuneam, cea mai înaltă formă de psihoterapie. Astfel, Scara Sf. Ioan Scărarul poate fi văzută și ca un prim tratat de psihoterapie în civilizația creștină.

Sensul și foamea de sens a omului rămân ultimul tărâm de discuție între teologie și psihologie, una îndrumându-l pe om spre divinitate, cealaltă încercând să-l orienteze spre sine, pentru a-și folosi toate resursele capabile pentru viața sa firească. Ar fi o mare greșeală ca, în acest context, să punem teologia și psihologia în opoziție sau chiar război, așa cum s-a mai încercat de-a lungul istoriei. Realitatea ne demonstrează că ele sunt complementar-integrative, în sensul în care psihologia este de mare ajutor teologiei. Omul firesc, tulburat de diverse patologii psihologice (atenție, nu psihiatrice, acolo fiind domeniul medical), este ajutat ca prin terapii specifice, în care practicile religioase pot ocupa un loc important, să-și regăsească deplina funcționalitate a aparatului psihic, pe care îl poate pune, mai departe, dacă dorește, în lucrarea sfințitoare a mântuirii sufletului. În acest fel, aflăm răspunsul corect la întrebarea din titlu: mergem și la duhovnic, și la psiholog, funcție de ceea ce este nevoie.