Miresmele toamnei în București răspândesc parfumul sfințeniei

Pelerinajul la Sfântul Dimitrie cel Nou constituie un barometru de credință al acestei urbe, altfel bătută de toate vânturile căderii spirituale și duhovnicești. Un oraș, în multe ale sale bolnav, care își arată în aceste zile de praznic puterea de restaurare a demnității povârnite. Pe Dealul ­Mitropoliei este o atmosferă cu totul specială în aceste zile. Este greu de descris sentimentul ce-l trăiești când te înscrii, cât de puțin, în programul liturgic al acestor zile. Plutește în aer un duh bun care-i îmbunătățește pe cei care-l primesc cu deschidere. Îndeosebi slujbele de seară spre noapte, cu psalmodierile lor, au o dulceață aparte, sporită. O pace venită de dincolo de contingentul acestei lumi se așază tot mai sesizabil peste Deal. Se insinuează o emoție prețioasă, conducând spre ceea ce este atât de frumos în relația cu Hristos: îndrăgostirea de El, ca Mire absolut al inimii fiecărui credincios. Și ce bucurie când, „întâmplător”, întâlnești în mulțime câte-un prieten sau câte-o cunoștință, cu chipul luminat de praznic. Ce vrea să spună această fervoare mistică? Este mai presus de toate o mărturie de credință. A fiecăruia în parte, dar și a unui oraș și, până la urmă, a unei țări.

Întâlnirea cu Sfântul, precum întâlnirea cu Dumnezeu, presupune un urcuș spiritual, pe care Dealul Mitropoliei îl sugerează și prin mica nevoință trupească pe care o presupune suirea lui.

Pe de o parte este, desigur, mulțimea în întregul ei, mulțimea ca popor dreptcredincios. Dar este și fiecare om în parte. Fiecare cu gândurile lui. Locul și slujbele pun, în principiu, cugetarea pe calea cea bună. Fiecare cu necazurile lui. Și necazuri sunt destule, la fiecare. Fiecare cu nădejdile, dar și cu deznădejdile lui. Căci și creștinii pot avea momente de deznădejde. Fiecare cu așteptările lui. Unele clare, dar, probabil, cele mai multe încă neformulate, dar maxime pe undeva, într-un afund de suflet, unde numai Dumnezeu are acces. Fiecare cu lumânarea sufletului lui pâlpâind sub vânturile aspre ale vremurilor și ale vieții. Fiecare cu florile lui în mână, aduse cu tot dragul. Își lasă florile la racla Sfântului și ia cu el alte flori, care au zăbovit un timp acolo și s-au impregnat de o inefabilă sfințenie. Sunt florile toamnei, cele care strâng în ele întreg curcubeul de culori și luminează zilele scurte și întunecoase cu o blândă, incredibilă lumină, una izvorâtă. Smerite tufănele, mândre crizanteme cu globurile lor mari, inducând bucurie și vestindu-le, parcă, pe cele ale Crăciunului ce se întrevede. Toate purtând în popor și numele generic de dumitrițe, tocmai pentru că sunt în plină înflorire în perioada dimprejurul praznicului Izvorâtorului de Mir. Se aduce salut și sărut Sfântului. După trecerea prin fața lui, mirul îi însoțește pe pelerini întru mângâietoare bucurie. Un mir destinat să-i facă prieteni ai Mirelui.

Cum stă de veghe acolo, pe Deal, cu moaștele sale, în vecinătatea locului unde se ține Sfântul Sinod, Sfântul Dimitrie Basarabov poate fi considerat, într-un fel, ca un membru nevăzut al acestuia, dar și al Sinodului Permanent. Bucureștiul nu poate fi închipuit fără prezența Sfântului. Dar cred că nici Sfântul nu se mai vede fără această slujire a unui oraș care poartă în numele său bucuria, dar care mai are mult de lucru pentru a (re)deprinde bucuria adevărată. Având în colanul ei de nestemate acest giuvaier prețios care este Sfântul Dimitrie Basarabov cu moaștele sale, Biserica, prin toți cei care-și asumă deplin apartenența la ea, are datoria de a se strădui neobosită întru valorificare în viața de zi cu zi. Se impune păstrarea cât mai curată a acestei mărturisiri anuale. Fastul să ne fie simplu și trăit. Să fim purtătorii unei nădejdi de vindecare. Și lucrând întru această nădejde, Prietenul lui Dumnezeu, Sfântul Dimitrie Basarabov, să devină și prietenul nostru!