Nici dacă ar învia cineva din morţi...

Dacă tabloul cu Lazăr, cel plin de bube și răni, din capitolul al 16-lea al Evangheliei după Luca s-ar desfăşura într-o societate prosperă dintr-un stat asistenţial din zilele noastre, ne putem ima­gina astfel cel mai posibil scenariu - cu mult înainte de sfârşitul celor două personaje: serviciile de asistenţă socială ar conduce pe sărac într-un centru de plasament şi i-ar acorda ajutorul necesar pentru a-i restaura demnitatea umană; bogatul opulent, trăind în porfiră şi vison, ar intra, discret, dar sigur, în atenţia autorităţilor fiscale, pentru ca nemilostivirea lui să fie impozitată.

Din păcate, sărăcie extremă şi bogăţie extremă au existat, există şi vor exista şi în viitor. Statisticile mondiale arată că aproape o treime din locuitorii planetei suferă de foame şi de sete. De partea cealaltă, topul celor excesiv de bogaţi reverberează parcă din versul eminescian, „cei tari se îngrădiră cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi”. Împărat şi proletar, prinţ şi cerşetor, stăpân şi sclav, oligarh şi falimentar sunt stări vizibile în toate colţurile lumii. Totuși, poemul eminescian, care începe cu discursul virulent ce cheamă la revoltă, face trecerea de la revoluţia sângeroasă a lui Marx la pesimismul lui Schopenhauer: „În orice minte lumea îşi pune întrebarea/ Din nou: de unde vine şi unde merge floarea/ Dorinţelor obscure sădite în noian?”. Iar prin finalul sceptic, „Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi” se întoarce, prin Orient, către înţelepciunea Ecleziastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni” (Ecl. 1, 2).

Dacă totul s-ar sfârşi la mormânt, ar avea dreptate, în felul lor, şi proletarul militant, şi nababul adept al carpe diem, şi cugetătorul sceptic de pe malurile Senei, dar şi Ivan Karamazov: „Totul este permis!”. Însă Evanghelia ne deschide o fereastră către lumea de dincolo, în care faptele şi vieţile de aici sunt trecute prin oglinda Adevărului: Lazăr e sus, în sânul lui Avraam, bogatul nemilostiv e jos, se zbate în arşița focului veşnic şi a uitării. Dreptatea lui Dumnezeu este cumpăna dintre iubirea răstignită a lui Hristos cel înviat şi ­libertatea umană.

De când e lumea, oamenii trec prin răscrucea alegerii între a trăi biologic, autonom, în căutarea fericirii imediate, palpabile, şi a trăi o viaţă centrată pe transcendenţă, ca o scară care se sprijină, prin credinţă, pe făgăduinţa comuniunii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu. Cei care aleg biologicul susţin, de fapt, tot printr-un fel de credinţă a necredinţei, că făgăduinţa vieţii de apoi este doar o amăgire şi o consolare pentru cei învinşi în lupta aspră a acestei vieţi. Ceilalţi cred cu tărie că viaţa de aici este doar o pregătire pentru viața de după moarte.

Cuvântul lui Dumnezeu răspunde dorului de veşnicie sădit în adâncul fiecăruia dintre noi. Evanghelia rămâne mereu deschisă, deasupra desfătărilor, nedreptăților şi suferinţelor lumii, și fiecare om care se naşte pe pământ are parte de lumina ei. Unii o primesc ca pe un dar şi o asumă, prin credinţă, în tot cursul vieţii pământeşti. Alţii caută paradisuri terestre şi se îndepărtează de ea. Misterul libertăţii umane este privit cu realism în cuvintele Scripturii: „Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu va crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Luca 16, 31). Noi ascultăm și credem în Hristos Cel înviat.