Să punem în centrul atenției și persoanele dezavantajate

Ce bine ar fi ca noi, creștini fiind, să fim capabili, așa cum ne arată Evanghelia din Duminica a 6-a după Cincizecime, să fim alături de bolnavi în maniera, modul și atitudinea Domnului Iisus Hristos. Alături prin tăcere, prin mângâiere, cu rugăciunea. Din păcate, societatea noastră este poluată de „cultura indiferenței”, care este contrariul culturii solidarității, deschiderii și primirii. Și victimele culturii indiferenței sunt chiar persoanele mai slabe, mai fragile, mai firave, ca starea neputincioasă a slăbănogului din Evanghelie. Și această realitate nu este numai dureroasă, ci este și o cruzime.

În schimb, ce bine ar fi, cât de frumos ar fi să vedem că aceia nevoiași, neputincioși, sunt primiți și îngrijiți. Și acest fapt este un semn de iubire pe care-l oferă mulți în lumea noastră! Un prieten îmi spunea că a vizitat o „familie” într-un apartament modest, în care o creștină de 97 de ani avea grijă de suferința unei creștine de 92 de ani. Acest exemplu (superior unei predici sterile sau unui fariseism al apartenenței) este semnul adevăratei civilizații, umane și creștine: a pune în centrul atenției sociale și politice persoanele mai dezavantajate.

În zilele noastre are loc o acțiune de căutare și redescoperire a rădăcinilor în domeniul învățăturii sociale creștine. Această căutare poate fi observată în Biserica Ortodoxă ca și în celelalte Biserici. Creștinii trebuie să fie conștienți de natura acestor schimbări față de învățătura socială, căci de ea depinde actuala poziție a Bisericii privind legea, ordinea socială, morala, drepturile omului, responsabilitatea și libertatea individuală și colectivă. Actuala întoarcere la rădăcini, izvoare, este a doua din istoria doctrinei sociale creștine a Bisericilor. Prima întoarcere la origini a avut loc la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, fiind legată de apariția învățăturilor sociale moderne ale Bisericilor.

În Ortodoxie, întoarcerea la origini este legată de gândirea patristică a părintelui George Florovski, a părintelui mărturisitor Dumitru Stăniloae și a profesorului Vladimir Lossky. Învățătura socială a reprezentanților (neo)patristicii ortodoxe era destul de simplă: societatea laică ar trebui să o imite pe cea sacră, cu alte cuvinte, societatea ar trebui să fie analoagă unei comunități creștine. În principiu, ideea este corectă, dar este prea simplă pentru a deveni temeiul unei învățături sociale ortodoxe dezvoltate în mod autentic.

Per ansamblu, tot secolul al XXI-lea va fi dedicat atingerii obiectivului mai înalt: câștigarea simpatiei și adeziunii întregii societăți. Epoca modernității, „noua Antichitate”, se apropie de sfârșit. Slavă Domnului, creștinismul a traversat această epocă, deși cu pierderi considerabile. Astăzi, pentru mulți teologi creștini este evident că omenirea stă pe pragul unui nou Ev de Mijloc, Mediu și de tranziție. De actuala generație de creștini depinde cum va fi acest nou Ev Mediu de tranziție: creștin, ateu sau islamic. O sărbătoare a culturii prin excelență sau decăderea ei? Un haos al noii barbarii sau o viață renăscută a civilizației umane? Așadar, responsabilitatea creștinilor de astăzi nu este numai responsabilitatea afirmării identității și atitudinii lor creștine față de ceilalți, ci responsabilitatea creștinării unei ordini sociale viitoare. Creștinismul continuă sau chiar putem spune „Creștinismul abia/ mereu începe!”. De fapt, creștinismul începe cu fiecare generație, începe cu fiecare comunitate umană, începe după fiecare tragedie umană, poate începe chiar după fiecare eșec uman! Creștinismul înseamnă fidelitate față de Hristos și față de Biserică, Trupul Său cel înviat și înălțat, care erupe în lume și în istorie. Prima noastră fidelitate și primul nostru devotament sunt Hristos în persoană și apoi Biserica, prima noastră națiune permanentă, casa noastră. Această fidelitate față de Biserică transcende toate națiunile lumii. Fidelitatea și devotamentul sunt speranța și, mai ales, vocația noastră de creștini!

Reînnoirea teologiei și a învățăturii sociale, noua și continua propovăduire a Evangheliei - toate acestea alcătuiesc o strategie unificată, coerentă, necesară nu numai pentru Biserică, ci și pentru societate. Omenirea nu va putea supraviețui în noua eră fără responsabilitatea creștinilor pentru întreaga societate. Aș dori să subliniez încă o dată: creștinii nu ar trebui să impună nominal creștinarea societății de astăzi, ci să îi ofere societății în mod constant o alternativă creștină, o speranță creștină. Pentru a o oferi, creștinii, mai ales politicienii și apologeții/ avocații creștini, ar trebui să cunoască teologia creștină modernă, învățătura socială de azi a Bisericilor, ar trebui să fie capabili de a transpune în viață noua și eficienta evanghelizare jertfitoare, reală. Noua epocă aduce după sine noua responsabilitate pentru creștini, responsabilitatea de a-și menține și dezvolta identitatea, responsabilitatea pentru munca de a oferi în mod constant o alternativă creștină în societatea de astăzi, cu crizele sale permanente. Însă dacă această muncă de oferire a unei alternative creștine este îndeplinită numai de conducătorii și slujitorii Bisericii și nu de fiecare creștin botezat cu conștiință, în acest caz, s-ar crede că creștinismul „nu are nici un viitor”. Hristos este primul și ultimul, Hristos este ieri, astăzi și întotdeauna. Creștinismul are viitor atunci când se adresează și este primit de cât mai multe comunități, de fiecare comunitate, de fiecare persoană umană. Doctrina socială înnoită a catolicismului, a protestantismului și a Ortodoxiei ar trebui să ajungă în fiecare comunitate creștină, la fiecare creștin și ar trebui studiată în universitățile lumii, ca o propunere creștină de viață și pentru lume. Este esențial ca învățătura socială a Bisericilor să fie prezentată deja de astăzi în toate discuțiile publice. Biserica este chemată să mărturisească public gândirea și lucrarea sa socială.