Sfințenia, desăvârșirea omului

Parafrazând un teolog al secolului XX, care spunea că „sfințenia este împlinirea umanului”, și pe un părinte contemporan, care afirma că „Ortodoxia este firea omului”, s-ar putea spune că desăvârşirea sau ­îndumnezeirea făpturii umane este atingerea deplină a ­scopului pentru care aceasta a fost creată din nimic de către Dumnezeu, ţel la care fusese chemat, şi nu apucase să ajungă, Adam şi care depăşeşte starea primordială a acestuia din rai. Însă câţi oameni se mai gândesc azi la sfinţenie?

Omul zilelor noastre, în general, pe mapamond, este ­preocupat, conform tuturor mass-media, de cu totul alte ­lucruri, mult mai pământeşti, trupeşti şi materiale, iar ­perfecţiunea apare adesea în atenţia lui doar ca o curiozitate de factură religioasă, poate neangajantă existenţial. Şi, totuşi, desăvârşirea este atât de importantă pentru un credincios creştin ortodox! Ea este fundamentală, este raţiunea lui ­profundă de a fi!

Dar cum poate fi atinsă sfinţenia - căci la aceasta suntem noi chemaţi, aceasta este menirea noastră, nu doar aceea de a fi buni, morali, respectând reguli exterioare -, în condiţiile căderii şi stricăciunii care au pătruns în firea omenească, manifestate prin boală, suferinţă, păcat, moarte şi neputinţă? Ne-o spune viaţa mulţimilor de sfinţi pe care-i cunoaştem: prin folosirea mijloacelor puse la dispoziţie de Biserică, prin purificarea inimii de întinăciunile păcatelor şi de patimile felurite, prin sfinţirea în nevoinţă ascetică şi tăierea voii proprii, prin smerenie şi pocăinţă neîntreruptă pe tot parcursul vieţuirii în lume, prin iluminarea minţii în cunoaşterea ­Cuvântului lui Dumnezeu, care ni-L descoperă în Duhul pe Tatăl, şi prin primirea harului dumnezeiesc în sfintele taine care ne prefac concret, prin experienţă, în mădulare tainice ale Trupului lui Hristos care este Biserica, unindu-ne cu El Însuşi, întreaga Sfântă Treime, Tatăl, Creatorul nostru, şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Duhul cel Sfinţitor.

Psalmistul David ne încredinţează: „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»” (Ps 81, 6). Starea de a fi fiu al lui Dumnezeu echivalează, aşadar, cu aceea de a fi „dumnezeu după har”, iar nu după fiinţă, aşa cum numai Unul Dumnezeu este. Dar dacă El este desăvârşit, atunci şi omul poate să se desăvârşească prin unire cu El, căci ­Mântuitorul ne-a îndemnat foarte clar: „Fiţi, dar, voi desă­vârşiţi, precum şi Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Mt 5, 48). Dacă Dumnezeu este sfinţenie, atunci şi omul, prin unire cu El, devine sfânt după har, iar nu după fiinţă, deoarece după fiinţă numai Unul este Sfânt, Dumnezeu cel Întreit în sfinţenie. Atunci când iudeii îl acuzau că Se face pe Sine Dumnezeu, Iisus le-a răspuns: „Nu e scris în Legea Voastră că «Eu am zis: Dumnezei sunteţi?». Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu - şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată - despre Cel pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: Tu huleşti, căci am spus: Fiul lui Dumnezeu sunt?” (In 10, 34-36).

Să nu uităm că energia sfinţitoare a Duhului Sfânt este primită de oameni pe măsura credinţei, receptării şi a stării sufletului fiecăruia, însă această dobândire a Duhului în inima omului trebuie simţită, conştientizată.