Timpul școlii

Școala are un timp al ei. Neasemănător ritmului ­calendaristic. Emoția jumătății lui septembrie te urmărește toată viața, câtă vreme copiii, apoi nepoții au de-a face cu școala. Dar, dincolo de asta, părerile despre criza învățământului sunt de o deconcertantă diversitate. Trebuie spus că, aparte de trăsăturile naționale (acute şi dureroase, ce-i drept), criza aceasta e una mondială. Învățământul nu a găsit răspunsurile adecvate la provocările prezentului și, mai ales, ale viitorului, cu care el lucrează de fapt. După părerea mea, nu este vorba de o criză tehnică, putând fi rezolvată prin mijloace decizionale (câte ore din materia x facem și câte din materia y, ce pachet de cunoștințe minimale furnizăm etc.), ci de o criză filosofică, antropologică. Este vorba despre ce model de om (sau post-om?) vrem să formeze școala. Câtă vreme acest lucru nu este clar, adecvarea (atât de gălăgios și demagogic cerută) școlii la realitatea socio-istorică e o himeră. De aceea reformele învățământului nu se pot dispensa de o viziune globală. Apoi, până acum 3-4 decenii, evoluția societății se făcea într-un ritm relativ lent: elevul care începea școala știa că se va încadra într-un sistem social bazat în linii mari pe aceleași valori. Astăzi: cine poate spune cu relativă precizie cum va arăta lumea peste 3-4 ­decenii, când elevii care intră acum la școală vor fi în viața activă? Asta este problema învățământului în lumea întreagă: e nevoit să lucreze „în orb”. Nu știe, dincolo de vagi generalități și fantezii politice ori cyborgiste, care vor fi cerințele lumii-computer.

Este atunci problema adaptării școlii o indecidabilă? Deloc. Problema are o soluție, tocmai una pe care reformatorii de serviciu nu vor să o ia în considerație: întoarcerea la valorile tari! Situate trans-temporal, acestea pot oferi stabilitatea de care o lume ce și-a făcut din fluiditate un idol are nevoie. ­Decalogul, indiferent de forma culturală, narativă, pe care o ia în diferite culturi este prezent, practic, peste tot în spațiu și timp. Iată un reper trans-cultural minimal suficient pentru a construi identitatea planetară cu care ne vrăjesc unii. Nu e un paradox că viitorul poate fi văzut bine în valorile „din urmă”. E, poate, o legitate a istoriei. Chiar și la nivel metodologic, revenirea la crezul iluminist (de unde provine în fond instituția modernă a școlii) al împlinirii personale prin cunoaștere generală se poate dovedi operațională în așa-numita societate a cunoașterii.

Cum se pot obține, practic, aceste deziderate, în fond simple? Prin reconsiderarea rolului umanismului (id est al științelor umane) în procesul educativ. Profeții post-umanismului ne proclamă sfârșitul omului, ființă periculoasă pentru mediu și insuficientă. Ce rost mai are, într-un asemenea cadru de idei, educația? Este o contradicție în termeni să vorbești de școală (care presupune, oricât am „revoluționa-o”, câteva minime ­constrângeri normative) în timpul complet dominat de inteligența artificială. Omul devenit anexă a PC (și nu invers) este, cel puțin, un om amoral. Morala este unul dintre acele „reziduuri” pe care noile filosofii educaționale le abjură vehement ca învechite și ținând „omul” într-un periculos prizonierat. Fluiditatea nu poate fi moralizată și nici indusă ca valoare. Iar computerele, în ciuda „legilor” lui Asimov, nu au morală. Susțin unii, deci, că timpul omului s-a sfârșit, începe timpul IA. Aceasta nu completează, ci face inutilă inteligența umană. Deci și școala. De aceea valorile umanismului clasic sunt ­singurele pe care se poate întemeia un sistem de învățământ. Cum ar veni: înapoi spre viitor!