Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Editorial Timpul școlii

Timpul școlii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Editorial
Un articol de: Christian Crăciun - 19 Sep, 2021

Școala are un timp al ei. Neasemănător ritmului ­calendaristic. Emoția jumătății lui septembrie te urmărește toată viața, câtă vreme copiii, apoi nepoții au de-a face cu școala. Dar, dincolo de asta, părerile despre criza învățământului sunt de o deconcertantă diversitate. Trebuie spus că, aparte de trăsăturile naționale (acute şi dureroase, ce-i drept), criza aceasta e una mondială. Învățământul nu a găsit răspunsurile adecvate la provocările prezentului și, mai ales, ale viitorului, cu care el lucrează de fapt. După părerea mea, nu este vorba de o criză tehnică, putând fi rezolvată prin mijloace decizionale (câte ore din materia x facem și câte din materia y, ce pachet de cunoștințe minimale furnizăm etc.), ci de o criză filosofică, antropologică. Este vorba despre ce model de om (sau post-om?) vrem să formeze școala. Câtă vreme acest lucru nu este clar, adecvarea (atât de gălăgios și demagogic cerută) școlii la realitatea socio-istorică e o himeră. De aceea reformele învățământului nu se pot dispensa de o viziune globală. Apoi, până acum 3-4 decenii, evoluția societății se făcea într-un ritm relativ lent: elevul care începea școala știa că se va încadra într-un sistem social bazat în linii mari pe aceleași valori. Astăzi: cine poate spune cu relativă precizie cum va arăta lumea peste 3-4 ­decenii, când elevii care intră acum la școală vor fi în viața activă? Asta este problema învățământului în lumea întreagă: e nevoit să lucreze „în orb”. Nu știe, dincolo de vagi generalități și fantezii politice ori cyborgiste, care vor fi cerințele lumii-computer.

Este atunci problema adaptării școlii o indecidabilă? Deloc. Problema are o soluție, tocmai una pe care reformatorii de serviciu nu vor să o ia în considerație: întoarcerea la valorile tari! Situate trans-temporal, acestea pot oferi stabilitatea de care o lume ce și-a făcut din fluiditate un idol are nevoie. ­Decalogul, indiferent de forma culturală, narativă, pe care o ia în diferite culturi este prezent, practic, peste tot în spațiu și timp. Iată un reper trans-cultural minimal suficient pentru a construi identitatea planetară cu care ne vrăjesc unii. Nu e un paradox că viitorul poate fi văzut bine în valorile „din urmă”. E, poate, o legitate a istoriei. Chiar și la nivel metodologic, revenirea la crezul iluminist (de unde provine în fond instituția modernă a școlii) al împlinirii personale prin cunoaștere generală se poate dovedi operațională în așa-numita societate a cunoașterii.

Cum se pot obține, practic, aceste deziderate, în fond simple? Prin reconsiderarea rolului umanismului (id est al științelor umane) în procesul educativ. Profeții post-umanismului ne proclamă sfârșitul omului, ființă periculoasă pentru mediu și insuficientă. Ce rost mai are, într-un asemenea cadru de idei, educația? Este o contradicție în termeni să vorbești de școală (care presupune, oricât am „revoluționa-o”, câteva minime ­constrângeri normative) în timpul complet dominat de inteligența artificială. Omul devenit anexă a PC (și nu invers) este, cel puțin, un om amoral. Morala este unul dintre acele „reziduuri” pe care noile filosofii educaționale le abjură vehement ca învechite și ținând „omul” într-un periculos prizonierat. Fluiditatea nu poate fi moralizată și nici indusă ca valoare. Iar computerele, în ciuda „legilor” lui Asimov, nu au morală. Susțin unii, deci, că timpul omului s-a sfârșit, începe timpul IA. Aceasta nu completează, ci face inutilă inteligența umană. Deci și școala. De aceea valorile umanismului clasic sunt ­singurele pe care se poate întemeia un sistem de învățământ. Cum ar veni: înapoi spre viitor!