Făcătorul de pace

Există în viață momente, și nu puține, în care ne enervăm. Și atunci, mai aproape de noi este impulsul de a pune gaz pe foc, decât a dezamorsa situația. Cât e de important în acele clipe să fim făcători de pace! Nu contează dacă este războiul nostru sau nu. A căuta pacea nu e o dovadă de lașitate, deși, în lumea asta cu fundul în sus, doar cine are ultimul cuvânt primește laude și e crezut.

Dumnezeul nostru este Domn al păcii! Așa citim în Scriptură.

Prilejuri de ceartă sunt multe, războinici sunt numeroși. Numai făcători de pace puțini. Dar cât de valoroși! În ochii lui Dumnezeu sunt atât de prețioși, încât Hristos în Predica de pe munte îi numește fii ai lui Dumnezeu.

Un pustnic care venise să locuiască în pustiul Egiptului a fost îmbiat de unul dintre bătrânii unui schit să se sălășluiască într-o chilie a sa, care era liberă. Călugărul s-a așezat în ea și la el a început foarte curând să vină lume multă, care cu danii, care pentru sfat. În cele din urmă, stăpânul chiliei a devenit invidios: „Trăiesc aici de atâția ani și nimeni n-a venit la mine vreodată, pe când acesta abia s-a instalat și toți dau fuga la el”. Atunci, nervos, l-a trimis pe ucenicul său să-i spună oaspetelui să plece din chilie fiindcă are nevoie de ea. Ucenicul s-a dus, însă a hotărât să spună altceva: „Părintele meu m-a trimis să te întreb de sănătate”, i-a zis fratele.

„Spune-i părintelui tău, a răspuns călugărul, să se roage pentru mine, fiindcă nu o duc prea bine.”

Întorcându-se la bătrân, ucenicul i-a zis ce voia acesta să audă: „Călugărul acela a zis să-ți spun că a găsit altă chilie și că o să plece în curând de acolo”.

După câteva zile, bătrânul iar l-a trimis pe ucenic să-i spună călugărului străin că dacă nu va pleca în curând, va veni chiar el și-l va alunga cu toiagul. Ucenicul însă a schimbat iar cuvintele povățuitorului său. „Bătrânul meu, i-a zis el veneticului, se roagă pentru sănătatea ta și m-a trimis să te cercetez.” „Spune-i părintelui tău, a răspuns acela, că acum, cu rugăciunile lui, mă simt foarte bine.” Ucenicul însă i-a zis bătrânului că peste o săptămână străinul o să plece negreșit. A trecut o săptămână, iar oaspetele, bineînțeles, n-a plecat nicăieri. Atunci, bătrânul și-a luat toiagul și s-a dus să-l alunge. Ucenicul l-a oprit: „Părinte, stai puțin; o să dau o fugă și-o să mă uit dacă nu cumva e cineva la el, ca să nu se facă tulburare în schit”.

Ducându-se repede la străin i-a zis: „Părintele meu vine să te cheme să împarți cu el masa”. Auzind aceasta, oaspetele a ieșit în întâmpinarea bătrânului, i s-a închinat de departe și a strigat: „Nu sunt vrednic să vii tu după mine. Bunătatea ta mă copleșește; o să vin eu la tine!”

Numai atunci a priceput bătrânul șiretlicul cel înțelept al ucenicului făcător de pace, s-a umilit, a lepădat toiagul și s-a grăbit să-i dea binețe oaspetelui pe care cu ceva vreme mai înainte era atât de furios. (Adaptare după o pildă din volumul „Apa vieții. 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc”, Editura Sophia, 2016)