Fii bun ca să fii fericit!

Alexandru Vlahuță a fost un scriitor român care s-a născut în 1858 și a murit imediat după încheierea Primului Război Mondial, în 1919. Originar din Moldova, mai exact din județul Vaslui, Vlahuță a rămas în memoria posterității mai ales prin lucrarea „România pitorească”, „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”, cum o definea criticul literar Dumitru Micu. Alexandru Vlahuță nu este studiat în școala românească de astăzi. Iar sufletul său generos și credința sa în Dumnezeu au rămas și mai puțin cunoscute celor care i-au urmat. Pe ele le vedem însă descoperite într-o scrisoare adresată de Vlahuță fiicei sale, Margareta. Scrisoarea sună astfel: Fiica mea dragă, să fii bună, să fii bună ca să poţi fii fericită!

Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea... al doilea, de! norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el.

Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce ai câștigat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi... Atâţia câți merită.

A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire, am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăie în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din suferințele altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vină.

Aşa, fată dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău, aceasta: „Să nu săvârșești niciodată o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti”.

Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. ­Când vei ajunge la cincizeci de ani, o vei înţelege mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!

Te îmbrăţişez ­cu drag,

Alexandru Vlahuţă