Îngerul care ascultă

De curând, un prieten mi-a povestit cum a reuşit prima dată să se spovedească şi cum din acel moment încolo a început să creadă în virtuţile spovedaniei pe care nu a mai ocolit-o.

Ajuns în faţa preotului fără ca aceasta să fi fost neapărat dorinţa lui - dar de multe ori întâmplarea e mai înţeleaptă decât planurile noastre - şi pus să vorbească, el nu a putut să spună decât atât: părinte, mi-e foarte greu... La care preotul, uitându-se la el deloc mirat, i-a spus cu acea linişte care precede un mare adevăr: Dacă ţie ţi-e greu în faţa mea, ce te-ai face atunci dacă ar trebui să vorbeşti unui înger?

Copleşit de această observaţie, prietenul meu a început să se spovedească, intrând astfel pe drumul frumos şi curat al mărturisirii duse până la capăt. Mă întorc însă la cele spuse de preot fiindcă ascund un mister uriaş.

Viaţa mediocră pe care cei mai mulţi dintre noi o duc îşi are de fapt originea tocmai în neputinţa de-a comunica. Omul, în general, a uitat să fie liric. Şi astfel a pierdut şi chemarea spovedaniei, căci pentru a forţa o definiţie insolită, ce e spovedania decât lirismul ridicat în absolut?

Nemaiputând, banal spus, să ne deschidem sufletul, ajungem, mai devreme sau mai târziu, să ne otrăvim din cauza propriilor toxine. Lipsa de comunicare îl poate duce pe om direct în iad fiindcă, iarăşi banal spus, acolo ajung aceia care nu pot să vorbească, nu pot să dăruiască, nu reuşesc să scoată din ei tot ce au şi care, neîmpărtăşit, în cele din urmă îi damnează.

Totuşi, în cele spuse de preot, se ascunde un element misterios care aşază spovedania pe un alt plan şi nu o reduce doar la coordonata comunicării. Despre ce este vorba?

Taina Spovedaniei - căci este o taină - exprimă şi lipsa de comună măsură dintre cel care se spovedeşte şi cel care-l ascultă. Părintele a împins situaţia până la ultimele ei consecinţe şi e bine că a făcut aşa. Poate tot mai mulţi preoţi ar trebui să procedeze similar. Aşadar, între om şi înger, în ciuda faptului că îngerul e aproape de noi şi ne păzeşte, nu există comună măsură. Rilke în Elegiile sale a intuit nemarginea şi nemăsura fiinţei angelice, faţă de care omul netrebnic e ceea ce poate fi o gâză în faţa staturii noastre. Atunci se pune pe bună dreptate întrebarea: Cum să i te spovedeşti unui înger? Păi, te spovedeşti fiindcă în accepţia ei supremă, dincolo de ceea ce conţine, spovedania ajunge să fie vibraţie şi incantaţie, golindu-se de conţinut sau sublimându-l şi intrând astfel în rezonanţă cu sferele celeste. Descărcarea de păcate devine o operaţie echivalentă cu scoaterea unor ciubere de apă din fântână şi dăruirea lor văzduhului atoateprimitor. Gradul acesta foarte înalt al spovedaniei poate fi interpretat şi ca o ofrandă înălţată spre a întâlni harul coborâtor. De remarcat însă că acela care vorbeşte la spovedanie, presupunând că ar pierde şirul celor spuse, nu le pierde şi noima. Graţie preotului care este în preajmă sau chiar a îngerului la fel de prezent, spovedania presupune un proces al reamintirii atât de intens încât spoveditorul poate ajunge cu memoria până la vârste foarte fragede. Până la urmă, spovedindu-ne, putem să înţelegem şi de ce am venit pe lume. Avem acces la un sens maxim care altfel ne-ar fi interzis. Aici se şi observă diferenţa esenţială dintre ce înseamnă mărturisire prin filtru spiritual şi ceea ce ne oferă psihoterapia în cadrele ei limitate. Un om care pleacă de la spovedanie este îmbunătăţit, şi nu e doar un atlet refăcut după colaps. Un asemenea om va avea simţ pentru ceea ce e mai presus de el şi va şti că universul nu se reduce la muşchii săi.

(Dan Stanca)