Necazurile, bogăţia celor mari

Cred că mulţi dintre dumneavoastră aţi auzit cuvintele acestea: „Ceea ce nu te doboară te face mai puternic". Sunt vorbe aspre, fără îndoială, însă adevărate. Viaţa nu ar fi aceeaşi fără suferinţă, aşa cum iubirea nu ar fi aceeaşi fără certuri şi împăcări, iar fericirea nu ar fi la fel dacă nu am cunoaşte mai întâi tristeţea. Fiecare om are slăbiciunile, lipsurile lui. Dar numai luptând împotriva lor el devine mai puternic. Cei cu adevărat mari şi-au transformat neputinţele în putere. Sfântul Apostol Pavel a convertit „ghimpele din trupul său" într-un izvor de tărie duhovnicească. Moise era iute la mânie, dovadă stă uciderea egipteanului, însă şi-a stăpânit pornirile şi a devenit cel mai blând om de pe faţa pământului. Elizabeth Barrett Browning, cea mai mare poetă a curentului romantic englez, născută pe la 1806 în Marea Britanie, era mereu bolnavă şi totuşi, stând sprijinită pe perne în pat, cu cărţile peste tot în jur, a compus unele din cele mai frumoase poeme care au fost scrise vreodată în limba lui Shakespeare. După cum spunea cineva, „necazurile sunt bogăţia celor mari". Doar într-o ipostază suferinţa e păgubitoare: când are puterea de a ne face să ne pierdem speranţa, când încetăm să mai credem că totul va fi bine, când regretăm sentimentele pe care le-am avut cândva, când ne îndepărtăm de tot ce ne înconjoară şi ne izolăm de restul lumii, crezând că astfel nu vom mai lăsa durerea să pătrundă din nou în vieţile noastre. Se povesteşte că un călător străbătea un deşert. Dintr-un motiv oarecare, acest călător era bolnav, avea un suflet plin de răzvrătire şi de amărăciune. Ura tot ce era sănătos şi frumos. Într-o zi, ajungând la marginea unei oaze, descoperi un palmier tânăr care creştea drept şi semeţ. Pentru a schilodi copacul şi a-i distruge frumuseţea, legă un bolovan greu de vârful acestuia. Oricât ar fi căutat să se înalţe, copacul nu mai putea scăpa de piatra grea. Încercând zadarnic, iar şi iar, să scape de povara care îl deforma, îşi înfipse rădăcinile tot mai adânc în pământ, atât de adânc, încât acestea ajunseră la o pânză de apă freatică. În ciuda greutăţii bolovanului, palmierul crescu înalt şi impunător. Când călătorul trecu din nou pe acolo, dori să vadă ceea ce credea că distrusese. În schimb, măreţul palmier se aplecă spre el şi îi arătă piatra. Parcă voia să-i zică: „Trebuie să-ţi mulţumesc. Tu m-ai făcut puternic!" La fel se întâmplă şi în viaţă. Povara cea mai grea care ne ameninţă însăşi viaţa poate fi tocmai ceea ce face să ne afundăm rădăcinile mai adânc, până ce ajungem la apa vieţii. (Adaptare după o pildă din volumul „Vitamine duhovniceşti", Anthony M. Coniaris, Editura Sophia 2010)