Apă-botează

Nici până astăzi, în dicţionarele limbii române nu se găseşte o explicaţie sigură a termenului Bobotează, ca nume pentru sărbătoarea Botezul Domnului Iisus Hristos; s-au făcut însă trimiteri la cuvântul compus din titlu, la care vom reveni.

Evident, în Bobotează recunoaştem uşor verbul (a) boteza (< lat. baptizare), care face parte din vocabularul primordial, de factură rurală, al creştinismului ortodox românesc. Substantivul derivat, botez, numeşte una din cele şapte taine, reprezentând ştergerea păcatului strămoşesc, care constă în cufundarea corpului celui botezat, de către preot, în cristelniţa cu apă sfinţită. Acelaşi termen apare, în vorbirea populară, şi pentru a numi apa sfinţită întrebuinţată la botez, agheazma.

Dar etnograful cleric Simeon Florea Marian, în monografia sa intitulată Sărbătorile la români (vol. I, 1898), a înregistrat denumirea Botezul apelor pentru Bobotează, sărbătoare ce cunoaşte, în vorbirea din diferite zone ale ţării, şi denumiri simple, printre care Botez (mai ales în Banat), sau Botează (în Basarabia şi nordul Bucovinei). Faţă de înregistrări ocazionale mai vechi, pentru Apă-botează, însemnând tot „Bobotează“, anume cele din Maramureş (I.-A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, 1907), sau din zona Haţegului (comunicată, pentru Dicţionarul Academiei, de Ion Pop Reteganul), anchetele lui Sever Pop pentru Atlasul lingvistic român, din anii 1928-1938, au dovedit că numele respectiv era folosit curent, în epocă, într-o arie largă, reprezentând Ţara Haţegului, sud-vestul Transilvaniei şi sudul Crişanei, ca şi Ţara Oaşului (după o hartă anexă la studiul Le piu importanti feste presso i Romeni, 1938).

Aşadar, în relaţie cu Botezul apelor şi cu Botez, Botează, a putut lua naştere, chiar pe terenul limbii române, denumirea Apă-botează, pentru sărbătoarea când se face agheazma cea mare, sfinţirea apelor, pe care o săvârşesc preoţii, la o apă curgătoare sau la o fântână şi cu care, apoi, sunt stropiţi oamenii, iar, la ţară, şi casele şi vitele. Astfel, explicaţia numai schiţată (din lipsă de material documentar privind circulaţia în vorbire a termenului), în Dicţionarul Academiei (vol. I/I, 1913), se susţine, având în vedere transformări fonetice care s-au putut produce în pronunţarea allegro a secvenţelor (a)pă-bo(tează) > bo-bo (fenomenul se numeşte „asimilare regresivă“).

Conform Dicţionarului Academiei, prima atestare a termenului Bobotează se găseşte abia în Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu (1652), iar factura populară a denumirii, folosită curent în graiurile din Moldova, Muntenia şi din cea mai mare parte a Transilvaniei, este dovedită şi de faptul că, în calendarul creştin ortodox, numele oficial al sărbătorii este Botezul Domnului, iar Boboteaza apare doar într-o paranteză. Tot în ceea ce priveşte nivelul limbii la care termenul a fost şi este funcţional, să notăm sintagma gerul Bobotezei, evocând reputaţia acestei zile de a fi deosebit de friguroasă („că n-o fi gerul Bobotezei“ se zice când cineva se vaită de frig, fără a fi ger mare), şi, de asemenea, enunţul „La Bobotează, brăzdează“, consemnând creşterea luminii zilnice; explicaţia zicătorii, înregistrată într-o culegere, din 1909, de tradiţii despre „sărbătorile poporului“ din zona Muscelului, este următoarea: „creşte ziua binişor“!