Budismul şi Occidentul

Istoria budismului, una dintre marile religii universale, a fost şi rămâne pe mai departe sinuoasă. Apărută în India, ea şi-a trăit perioadele ei de glorie, dar şi de decădere. De pildă, pelerinul chinez Fahsien, care a vizitat India între anii 399-413, ne prezintă un budism extrem de înfloritor, prezent peste tot. Două secole mai târziu, lucrurile se vor fi schimbat. Hsüantsang, care a vizitat India între anii 629-645, descrie cu regret faptul că o mare parte a mănăstirilor budiste se aflau în ruină. După aceea, venirea cuceritorilor arabi a însemnat decăderea definitivă a budismului slăbit deja cu ceva timp mai înainte. Musulmanii au prădat marile mănăstiri care mai rămăseseră, au incendiat bibliotecile şi i-au ucis pe călugării care n-au reuşit să se refugieze în Nepal sau Tibet. Aşa se explică faptul că, după anul 1200, mai găsim în India doar câteva vestigii izolate. De altfel, în India, budismul nu şi-a mai recăpătat niciodată gloria de odinioară, astăzi numărând doar câteva milioane de adepţi dintre cei peste un miliard de locuitori ai subcontinentului asiatic.

Confruntarea dintre budism şi creştinism

În secolul al XIII-lea, când influenţa budismului dispăruse în spaţiul de origine, el se răspândise de multă vreme în Tibet, Asia Centrală, China, Coreea, Japonia, Sri Lanka, dar şi în Asia de Sud-Est. Fantoma islamului avea însă să-l urmărească pe mai departe. Chiar de pe la sfârşitul mileniului I d.Hr., budismul a fost alungat din multe regiuni ale Asiei Centrale şi de Sud-Est, din cauza expansiunii islamului. Pe de altă parte, sub impactul colonialismului puterilor europene, a pierdut tot mai mult din importanţă. Este şi motivul pentru care, ca o contrareacţie la această situaţie, în secolele XVIII-XIX, în regiunile încă necolonizate (pe platourile înalte din Kandy, Sri Lanka, Birmania şi Thailanda), au fost iniţiate tot felul de reforme tradiţionaliste. Dominaţia colonială şi influenţa tot mai mare a civilizaţiei occidentale pe parcursul secolului al XIX-lea au condus, în mod inevitabil, la o întâlnire, ba chiar o confruntare, a budismului cu creştinismul şi gândirea europeană. E momentul în care a apărut, de altfel, acea mişcare de reînnoire, cunoscută până azi sub numele de „budism modernist“, provenit iniţial din rândul claselor de mijloc cultivate, iar apoi asociat cu naţionalismul şi mişcările de independenţă.

În Sri Lanka, de pildă, confruntarea budismului cu creştinismul, căreia a reuşit să-i supravieţuiască, s-a perpetuat încă din secolul al XVI-lea. Din 1865, au avut loc câteva dispute publice între călugării budişti şi preoţii creştini, cea mai celebră fiind „Marea dispută de la Panadura“ (1873). Lucrările ştiinţifice elaborate în secolul al XIX-lea, admiraţia exprimată în aceste lucrări faţă de spiritualitatea indiană, în general, şi învăţătura budistă originară, în special, au condus la trezirea interesului budiştilor faţă de propria lor doctrină şi i-au ajutat să se mobilizeze împotriva dominaţiei culturale a civilizaţiei occidentale. În acest context, au reuşit să atragă de partea lor şi valorile pe care le împărtăşeau multe minţi luminate din spaţiul occidental. Iată doar câteva dintre ele: filosoful german A. Schopenhauer (1788-1860), care se considera budist; sir Ed. Arnold (1832-1904), cel care a scris celebrul poem „Lumina Asiei“ (1879), teosoful american H.S. Olcott (1832-1907), precum şi fondatorii cercetării moderne asupra budismului, respectiv francezul E. Burnouf (1801-1852), englezul Th. W. Rhys Davids (1843-1922) şi celebrul german H. Oldenberg (1854-1920). La începutul secolului al XX-lea consemnăm primele convertiri ale unor europeni la comunităţile monahale budiste: englezul A.B. McGregor, în 1902, la Akyab, în Birmania, sub numele de Ananda Metteyya, apoi violonistul german A. Gueth, la Rangoon, în Birmania, sub numele de Nyanatiloka, şi, nu în cele din urmă, singalezul D. Hewavitarne (1864-1933), care este cea mai importantă personalitate a budismului modernist, cunoscut sub numele de Anagarika Dharmapala. În 1891, el a reuşit să fondeze prima societate budistă internaţională, Societatea Marii Iluminări (Mahabodhi Society), contribuind la repromovarea budismului şi valorilor budiste în India, ţara de origine, de unde dispăruseră aproape complet în secolele XII-XIII.

Soluţie pentru depăşirea sistemului de caste

Diferenţa dintre budismul tradiţional şi cel modernist constă în capacitatea acestuia din urmă de a reinterpreta, de a reactualiza învăţătura budistă. Această capacitate justifică, de altfel, vigoarea şi succesul său în lumea occidentală de ieri şi de astăzi. Dincolo de orice controverse, budiştii modernişti au abandonat povara inutilă a superstiţiilor, socotite elemente ale unei tradiţii depăşite. Mai mult, budismul a fost descris ca un discurs-parcurs. În acest sens, s-a subliniat că Buddha n-a pretins niciodată o credinţă abstractă într-o anume doctrină, cât mai degrabă o credinţă izvorâtă din propria experienţă. El însuşi nu s-a recomandat ca un mântuitor, ci doar ca simplă călăuză, după deja celebrul principiu din mistica indiană: „Ehipasyka!“ (Vino şi vezi!). Acesta este şi motivul pentru care unii sunt convinşi că nu poate exista nici o contradicţie între budism şi cunoaşterea ştiinţifică. În viziunea multor modernişti, „ştiinţificitatea“ budismului se află în prim planul preocupărilor lor teoretice. Acest fapt este valabil atât pentru hermeneutica modernă a budismului, făcută de erudiţi singalezi, birmanezi şi thailandezi, cât şi pentru viziunea împărtăşită de unele curente budiste moderne din Asia de Est.

B.R. Ambedkar (1891-1956) a fost primul care a reuşit revigorarea budismului de masă în India. Nu agrea, nici pe departe, regimul hinduist al castelor, mai ales că el însuşi provenea dintr-o castă inferioară. El considera că doar budismul ar permite, în India, abolirea non-violentă a castelor şi restabilirea egalităţii de şanse sociale pentru toţi indienii. Contrar lui M. Gandhi (1869-1948), el nu pleda pentru o simplă reformă a sistemului de caste, ci dorea realmente desfiinţarea lor. Părintele Constituţiei Indiei, după eliberarea de sub dominaţia engleză (1947), nu şi-a putut îndeplini toate proiectele propuse, dar a reuşit să pună bazele schimbării sociale în India. În baza noii Constituţii, importante grupări discriminate în India, precum paria, s-au convertit la budism, ca un semn de solidaritate cu o religie care ignora sistemul castelor, dar era parte integrantă a culturii şi spiritualităţii indiene.

Occidentul şi „oferta“ asiatică de mântuire

Vigoarea budismului modern, aflat pe locul al patrulea în ierarhia religiilor universale, e confirmată de influenţa exercitată astăzi în lumea occidentală, cum ar fi în Franţa, Marea Britanie, Germania şi Statele Unite. Răspândirea budismului în aceste ţări se explică prin interesul unor intelectuali faţă de „oferta“ asiatică a mântuirii, dar şi prin critica acestora la adresa creştinismului tradiţional. În Statele Unite şi, mai recent, în Europa Occidentală, budismul s-a răspândit prin intermediul refugiaţilor budişti asiatici. Prin anii â70, Occidentul a manifestat un interes deosebit faţă de budismul tradiţional din Asia de Sud-Est. Astăzi, lucrurile stau altfel. Budismul tibetan şi practicile sale mistice, pe de o parte, dar şi practicile de meditaţie din Asia de Est, pe de altă parte, reuşesc să convingă tot mai mulţi adepţi în ţările occidentale, mai ales în rândul tinerilor.